Moto: „Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa,
pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea s-a odihnit de toate
lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea
și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate
lucrurile sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” .
(FACEREA, cap. 2, 2-3)
Filozofia trândăviei vine dintr-o mare slăbiciune și fâsticeală spirituală; trândăvia este filozofia rătăcitului, a rătăcitului cu setea de viață stinsă. Acceptată și cultivată la nivel „doctrinar”, aceasta e filozofia învinsului, a nefericitului care a obosit să-și mai caute rostul și norocul.
Elogiul „zilei a șaptea” este cel mai grav păcat, atunci când n-au existat cele primele șase zile ale „lucrării”. Dumnezeu a sfințit ziua a șaptea, „pentru că „într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”. În caz contrar, n-ar fi existat această a șaptea zi. Trândavul cinstește și sfințește ziua a șaptea ca pe o verigă din lanțul unui timp mort, consumat în delirul sclaviei față de sine însuși. Libertatea de a decide, care, chipurile, ar răspunde nevoii de demnitate. Refuzul activității zilnice, de rutină, și epuizanre, este refuzul plăcerii de a te bucura de plăcerile „zilei a șaptea”, care vine după ce ai făcut toate „lucrurile și le-a pus în rânduială”. Dorința de a justifica cele șase zile de trândăvie naște filozofia perversă a presupuselor dor de libertate și a nevoii de demnitate.
Păcatul indolenței se consumă veșnic într-un cadru obositor și agresiv, într-un timp frânt, fărâmicios ca sticla:„ziua a șaptea”, venită după „punerea lucrurilor în rânduială”, dimpotrivă, se scurge, tămăduitoare, într-un cadru de liniște și împăcare, într-un timp continuu, moale, că ai putea să ungi cu el ochiul însângerat de oboseală. Liniștea în fața celeilalte lumi vine din plăcerea primelor șase zile, frica – din pervertirea permanentă a „zilei a șaptea”. Munca este o fugă de păcat și de durere. Ajuns la disperare, românul s-a „luat cu lucrul” ca să scape de ea. „A te lua cu lucrul” însemnează a căuta o cale de a fugi de păcat.
Elogiul trândăviei este cântecul dintotdeauna al naturilor ratate, al complezităților în fața inaccesibilității morale de a gusta din farmecul „zilei a șaptea”. Atunci când nu poți mușca, cu amândouă maxilarele, din timpul ce ți-a fost hărăzit de Cel de Sus, linchești din filozofia perversă a învinsului, întotdeauna agresiv, cu chip oțărât și replică oțetită. Acestuia nu i-a fost dat niciodată să trăiască bucuria unei bucurii proprii sau străine, întrucât bucuria vine din plăcerea primelor șase zile lucrătoare, dar nu din râgâitul unei lungi cât o viață, „zile a șaptea”, care le urmează pe cele șase, tot râgâitoare, dar nu lucrătoare.
Leneșul lui Creangă nu poartă nicio vină pentru filozofia sa, căci este omul „zilelor a șaptea”; cucoana care i-a propus posmagi, adică o soluție filozofică de alternativă, n-a înțeles că filozofia trândăviei nu are alternativă și nici n-avea cum să înțeleagă, fiindcă ea însăși era omul care mânca din munca sătenilor, iar posmagii pe care i-i oferea leneșului – tot din munca sătenilor erau.
Acesta-i argumentul și contraargumentul. Sătenii, și numai sătenii, lucrători în toate primele șase zile, au greșit, oprind carul cu trândavul în fața cucoanei.
