Ar trebui să-i căutăm printre ruşi, ucraineni, printre toate celelalte etnii conlocuitoare ale Moldovei, sau… printre populaţia majoritară?
Încercaţi să aflaţi răspunsul prin cea mai simplă metodă: analizându-vă propriul arbore genealogic. În mod sigur, veţi găsi câteva sau mai multe ramuri – un unchi, un tată, un frate, un cumnat – care pretinde că este moldovean şi vorbeşte moldoveneşte, oricâte argumente ştiinţifice îi veţi aduce. Unii judecă lucrurile cam aşa: dacă ţara se numeşte Moldova, limba ţării nu poate să se numească altfel decât moldovenească! Alţii sunt grav afectaţi de propaganda sovietică, a cărei ţintă a fost să îndepărteze R. Moldova de România. Să nu uităm, am fost parte a unui experiment diabolic, timp de decenii, prin care ni s-a cultivat, metodic, ura faţă de tot ce e românesc. Aici, regimul totalitar a aplicat toate armele pe care le avea în dotare: şcoala, presa, radioul, televiziunea, celulele de partid etc.
Sechelele lăsate de acel experiment sunt foarte mari. Nu întâmplător, în 2001, comuniştii au reactivat, cu uşurinţă, românofobia – bacilii acestei boli, cu o vechime de 200 de ani, s-au dovedit a fi mai rezistenţi decât podurile de flori. Votanţii comuniştilor – care până mai ieri ne învăţau istoria PCUS, iar acum protestează împotriva „Aliansului” şi strigă pe stradă „Mal-do-va!” – au început să ne înveţe din nou cine suntem şi încotro trebuie să mergem. Necunoscând limba română (sau măcar pe cea „moldovenească”!), o bună parte din ei nu ştiu ce se întâmplă astăzi realmente în R. Moldova, sursele lor de informaţie fiind exclusiv ziarul „Kommunist” şi televiziunea lui Voronin NIT.
Necunoaşterea limbii române îi face să se izoleze şi să urască ceea ce nu înţeleg. Fiţi atenţi la sloganele pe care le strigă aceştia în stradă, unele dintre ele, prin care românilor basarabeni li se arată drumul spre Bucureşti, încalcă nu doar bunul-simţ, dar şi legea nescrisă a găzduirii.
Editorialistul Constantin Tănase se întreba recent într-un articol publicat de TIMPUL: „Sunt gata minorităţile etnice din R. Moldova, în numele păcii şi consensului din societate, să-i trateze cu respect pe moldoveni, să se integreze în societate şi să nu se mai amestece în problemele noastre identitare, să nu ne mai spună cine suntem şi ce limbă vorbim, să nu ne mai trimită în România ş.a.m.d.?”. Cititorul nostru din Australia, Stelian Manic, i-a răspuns foarte logic, pe forumul publicaţiei: „La întrebarea Dvs., dacă sunt minorităţile noastre gata să cedeze şi să se integreze în societatea moldovenească, am un răspuns categoric: Sunt gata! Mă uit la aceiaşi ruşi aici, în Australia, şi văd că ei nu se deosebesc cu nimic de alte minorităţi. Se integrează la fel de uşor şi la fel manifestă respect pentru naţiunea titulară. Tot aşa e şi cu minorităţile de la noi. Ştiţi şi singur cât de cuminţi şi respectuoşi devin atunci când majoritatea etnică manifestă solidaritate şi reuşeşte să se impună… Deci, întrebarea nu este, dacă minorităţile sunt gata. Întrebarea e, dacă majoritatea este pregătită să devină, cum se zice, stăpână la ea acasă. Dacă majoritatea este gata să uite de complexul inferiorităţii şi să-şi asume responsabilitatea pentru edificarea şi securizarea acestui stat. Dacă majoritatea este gata să impună minorităţii regulile de joc existente şi general acceptate în toate ţările civilizate.
Iar ca să fie gata, etnia majoritară din R. Moldova are de rezolvat astăzi nu un conflict interetnic, ci unul intraetnic, aprins de cei de la Kremlin prin intermediul cozilor noastre de topor…”.
Poţi să nu fii de acord cu judecăţile domnului Stelian Manic?
Aici e problema, în faptul cât de pregătiţi suntem să renunţăm la jumătăţile de măsură şi să construim un stat bazat pe valorile de drept, pe lege. Unde-i lege nu-i tocmeală, se zice în popor. Dacă pentru a locui în Australia, minorităţile se conformează legilor în vigoare în acea ţară, de ce să nu se conformeze legilor şi în R. Moldova?
Tot legea ar trebui să-şi spună cuvântul şi în cazul românofobiei. Când un lider politic declară în emisie directă că „România este o ţară fascistă”, iar noi trecem cu îngăduinţă peste astfel de declaraţii, înseamnă că ceva straniu se întâmplă nu doar cu acest politician, dar şi cu instituţia audiovizualului, care nu penalizează asemenea declaraţii. De fapt, românofobia în RM este asul cu care fauna politică îşi menţine de ani de zile activ electoratul. De la premierul Sangheli, care afirma că „România nu ne-a dat nici un karandaş”, până la Voronin, care declara că „În Europa, vrem să mergem prin Bruxelles, nu prin Bucureşti”, sau la mai-noul politician Dodon, care în aşa-numitul „test al statalităţii”, pleda pentru „menţinerea şi respectarea statutului oficial al limbii moldoveneşti ca limbă de stat a R. Moldova” -, la Chişinău este întreţinută, cu bună ştiinţă, o stare de spirit antiromânească. Iar majoritatea, la care se referea cititorul nostru din Australia, fie priveşte pasiv la acest spectacol, fie nu are pârghiile necesare pentru a-şi impune poziţia.
Ce facem mai departe, stimaţi guvernanţi, continuăm să fim simpli spectatori, sau devenim cetăţeni, stăpâni la noi acasă?
