Expedițiile Memoriei (II): o călătorie de la Alma Ata la Astana

Am preferat o astfel de înclinare a proiectului, deoarece tinerii sunt expuşi într-o măsură mai sporită la efectele nocive ale contextului politic, social și identitar divizat și conflictual din R. Moldova, datorită şi absenţei unei capacităţi de discernământ, iar manipularea istoriei în scopuri politice şi geopolitice atrage această categorie socială în rivalităţile politice existente şi nu oferă acestora repere de raportare clare la trecutul istoric, nu dezvoltă capacitatea de coeziune şi solidaritate socială în jurul unor momente importante din istoria noastră. În același timp, Expedițiile Memoriei doresc să creeze o platformă de dialog social și istoric între tinerii din R. Moldova și România, care vor merge an de an în deplasări de cercetare pe locațiile deportărilor de altădată.

Ca și anul trecut, expedițiile au fost direcționate spre Kazahstan, locul unor deplasări masive de moldoveni/români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi ale Basarabiei istorice. Dacă prima expediție a avut loc în nordul Kazahstanului, în regiunea Karaganda, locul celei mai masive prezențe românești din Asia Centrală, atunci în acest an grupul expediționar s-a deplasat spre sudul țării, în regiunea Alma Ata. Atunci când cititorii TIMPULUI vor lectura aceste rânduri, unsprezece membri ai expediţiei, tineri istorici selectaţi de la două instituţii superioare din R. Moldova (Universitatea de Stat din Moldova și Universitatea Pedagogică „I. Creangă”) și două din România (Universitatea „Al. I. Cuza” și Universitatea din București), vor fi deja în stepa kazahă, unind cele două capitale ale Kazahstanului într-un tot întreg, via Karaganda.

Istoric asupra constituirii comunității moldo/române din Kazahstan

Conform recensământului din 2009, în Kazahstan erau înregistraţi 14 666 români/moldoveni, din care 421 de persoane s-au declarat români şi 14 245 moldoveni. Majoritatea acestora trăiesc în localităţi situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc cele mai mari deportări şi au fost aduși oameni la desţelenire.

Cei mai mulţi dintre ei se află în regiunea Karaganda (65-români; 2520 – moldoveni), apoi Kustanai (63; 2 467), Pavlodar (61; 2 411), Akmola (52; 1 679), Regiunea Alma Ata (26; 477), inclusiv oraşul Alma Aty (11; 361) Atyrau (19; 72), Kazahstanul de Est (7; 381), Jambyl (9; 159), Kazahstanul de Vest (6; 330), Kyzyl Orda (1; 136), Manghistau ( 5; 120) Kazahstanul de Nord (19; 601), Symkent (3 ; 484), oraşul Astana ( 33; 621).

Până la ora actuală au fost identificate cel puţin şase valuri şi procese care au determinat statuarea şi modelarea în timp a acestei comunităţi, a cărei majoritate covârşitoare o constituie basarabenii sau descendenţii acestora, aduşi sau veniţi în contextul politicilor sovietice operate în Basarabia după anul 1940. Vom puncta doar cele mai importante momente ale acestor valuri, pentru ca în numărul următor să revenim cu mai multe detalii asupra acestui aspect al istoriei românilor din Kazahstan: 1. Primii colonişti basarabeni, aduşi de autorităţile ţariste de la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX; 2. Deportările staliniste din Transnistria – RASSM (1936-1939), apoi din Basarabia (12-13 iunie 1941; 5-6 iulie 1949; 1 aprilie 1951, etc.); 3. Prizonierii de război români din perioada 1941-1950; 4. Recrutările forţate la muncă în diversele perioade sovietice; 5. Desţelenirea stepei kazahe în perioada 1950-1960; 6. Diversele practici sovietice de strămutare (repartizare la muncă, serviciu militar, căsătorii mixte etc.).

O evoluție în timp a acestei comunități este destul de sugestivă din punctul de vedere al cercetării istorice și îngrijorătoare din perspectiva viitorului său existențial. În anul 1970 existau în Kazahstan 872 de români, în 1979 – 846, în 1989 – 940, în 1999 – 584, pentru ca în 2009 să rămână doar 421. Numărul moldovenilor în anul 1970 era de 25 990, în 1979 – 30 242, în 1989 – 32 352, în 1999 – 19 462, iar în 2009 avem deja 14 245.

Comunitatea moldo/română în contextul modelului kazah de consens interetnic

Kazahstanul a reușit să evite scenariile conflictelor interetnice după destrămarea URSS, fiind unica republică sovietică care a menținut un echilibru al relațiilor dintre etnii și să nu explodeze țara din interior. „Cheia etnică” a acestei țări, care găzduiește circa 130 de naționalități și peste 40 de confesiuni etnice, consta într-o politică evoluționistă în sfera identificării etno-culturale. Folosind cu îndemânare toleranța și răbdarea tradițională kazahă, precum și tradițiile istorico-culturale ale „laboratorului prieteniei popoarelor URSS”, format pe pământ kazah în perioada sovietică, statul a reușit să realizeze propriul proiect al construcției naționale – modelul kazah de consens interetnic și interconfesional. Modelul este ancorat în Doctrina Unității Naționale, adoptată la indicarea președintelui N. Nazarbaev, în anul 2010, și care stipulează că pentru viitorul țării este optimal modelul de construcție național-statală, bazat pe identificarea kazahilor ca etnie formatoare de stat, care ar consolida toate grupurile etnice din Kazahstan într-o națiune civică unică. Cu alte cuvinte, în Kazahstan există relație complexă dintre două noțiuni conexe, identitatea kazahstană comportând un aspect civic, iar cea kazahă o componentă etnică.

Rolul central în gestionarea politicilor naționale aparține Asambleii Poporului din Kazahstan, care are ca scop reglarea relațiilor dintre etnii și armonizarea proceselor de consolidare a societății kazahe. Președintele Asambleii este N. Nazarbaev, fapt care oferă organizației un statut important și special, chiar dacă de jure nu este un organ de stat, iar Constituția Kazahstanului are 18 articole care au referire explicită la atribuțiile sale. Din partea Asambleii Poporului vin în Parlamentul bicameral kazah 20 de deputați, ceea ce aduce problema relațiilor dintre etnii în centrul politicilor kazahe.

Potrivit legislației kazahe naționalitățile constitutive ale țării au dreptul la organizare în comunități și drept de reprezentativitate în Asamblee. La momentul actual în Kazahstan există trei asociații culturale moldo/române, unde se regăsesc exprimate aspirațiile conaționalilor noștri. Reprezentanții acestora se deleagă în cadrul Asambleii, care se întrunește periodic și promovează prin rotație la conducere unele sau alte etnii. La Karaganda activează Asociaţia Culturală a Românilor din Kazahstan „Dacia”, condusă de Nicolae Plushkis, la Alma Ata se află Asociația Moldo-Română, condusă de Vladimir Vasiliev, iar în Pavlodar funcționează Asociația Culturală „Bucovina”. Un rol important în organizarea şi consolidarea comunităţii moldo/române din Kazahstan l-a avut Vasile Soare, o perioadă îndelungată ambasador al României în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan.

Românii/moldovenii din Alma Ata

Ca și întreaga țară, vechea capitală kazahă este într-o profundă schimbare de imagine și conținut. În anul 2010, Kazahstanul a intrat în rândul celor 50 de state cele mai dezvoltate din lume, iar programul național Kazahstan 2050 prevede către acest an intrarea țării în primele 30 de economii ale lumii. Schimbarea capitalei la nordul țării, în Astana a diminuat din importanța politică a orașului, dar nu și din semnificația sa socială și economică, dar mai ales din cea educațională, intelectuală și culturală. Mutarea capitalei a avut o logică indiscutabilă din dorința de a întări reperele statalității kazahe, pentru care concentrarea în sud putea duce la pierderea influenței la nordul republicii, în condițiile unui separatism latent rus, mai ales asupra regiunilor istorice considerate de mulți parte a „lumii ruse”, cum ar fi Pavlodar și Pavlovsk. Dacă Astana s-a dorit a fi un oraș al viitorului, ridicat în stepa kazahă ca un model postmodernist de sticlă, piatră și plastic, de multe ori asemănat cu Dubai în privința dinamicii de creștere și aspect, care parcă ar dori să se desprindă de proximitatea contextului în care a fost ridicată, atunci Alma Ata a rămas un oraș pitoresc, aflat la poalele unor munți milenari în veșnică zăpadă, cu nuanțe de stil arhitectonic sovietic, marcate de realismul socialist atât de cunoscut nouă, dar și de puternice accente ale modernității, noile clădiri, care ating norii, fiind de o grandoare impozantă.
În orașul și regiunea Alma Ata locuiau în 2009 37 de români și 838 moldoveni, ei fiind organizați în Asociația Moldo-Română, condusă de Vladimir Vasiliev și Asociația Culturală „Struguraș”, a cărei suflet este Tamara Elgheldieva, născută în Zăzulenii Noi, Ungheni. Caracterul acestei comunități este diferit de cel pe care l-am constatat în nordul Kazahstanului, majoritatea moldovenilor/românilor veniți aici făcând parte din cohorta celor atrași de diversele practici sovietice de strămutare (repartizare la muncă, studii, serviciu militar, căsătorii mixte etc.), care nu neapărat au avut un caracter forțat. Reprezentativ pentru această comunitate este cazul lui Ion Corcan, născut în satul Talmaz, Căușeni, care a reușit o carieră impresionantă aici, devenind unul din cei mai cunoscuți medici din Kazahstan, profesor universitar și vice-ministru al sănătății. Deosebit de interesante au fost întâlnirile la Casa Prieteniei cu reprezentanții comunității moldo/române, apoi vizita la fabrica de sticlă construită de conaționalii noștri și unde ei dețin funcții importante în producție și conducere. Într-un final, delegația noastră a avut o întâlnire cu reprezentații Asambleii Poporului din Alma Ata, care reprezentau cele mai importante comunități din oraș și regiune, precum și cu membrii grupului de expertiză a forului naționalităților, alcătuit din influenți oameni din mediul academic și universitar.

Trei zile de aflare la Alma Ata au durat cât trei secole, intensitatea evenimentelor, întâlnirilor și emoțiilor copleșindu-ne pe toți, iar discuțiile și impresiile s-au stins abia la miezul nopții, când urcați în trenul rapid Alma Ata-Astana, am luat drumul nordului.