Intuiam desigur că amploarea proiectului va depăși estimările inițiale, pentru că practicile de strămutare a populației Basarabiei în regiunile îndepărtate ale URSS au fost variate și extrem de complexe. Doar să ne imaginăm, că la sfârșitul Uniunii Sovietice, în afara granițelor României locuiau peste patru milioane de români, dintre care circa jumătate de milion în afara frontierelor RSS Moldovenească.

Datorită acestor procese, în perioada de după pulverizarea statului sovietic avem un mozaic pestriț și variat al repartizării românilor/moldovenilor în spațiul ex-sovietic. Conform recensământului din 2004 realizat în Republica Moldova 2,564,849 oameni (din totalul de 3,383,332) sau 78% din populaţia acesteia s-au declarat români/moldoveni. Cu Transnistria numărul cuplat al celor două categorii se ridică la 2,741,849 oameni. În acelaşi timp, recensământul din 2001 din Ucraina a numărat 258,600 moldoveni şi 150,989 români. 172,330 români/moldoveni au fost număraţi în recensământul din 2002 din Federaţia Rusă, majoritatea dintre aceştia locuind în Moscova, dar de asemenea în Kuban, Siberia de Sud şi Extremul Orient Rus, unde au fost deportaţi în perioada stalinistă sau au migrat în contextual politicilor sovietice de colonizare.

În jur de cincisprezece mii de român/moldoveni locuiesc în Kazahstan, majoritatea în regiunea Karaganda, dar de asemenea în regiunile industriale ale nordului și sudului ţării, o altă ţintă a deportărilor şi politicilor de colonizare și strămutare sovietice. Dacă exceptăm românii/moldovenii plecaţi în Occident după 1991, care sunt raportaţi la recensământul din R. Moldova, atunci aceştia mai locuiesc în fostele republici sovietice: Belarus (4,300 în 1999), Letonia (1,894 în 2010), Kârgâzstan (778 în 1999), Lituania (704 în 2001), Estonia (645 în 2000), Tadjikistan (300 în 2000) etc.

Din această avalanșă de date statistice putem desprinde două concluzii preliminare. Prima şi cea mai fundamentală este că la nivelul percepţiei etnice locuitorii Moldovei istorice sunt divizaţi între a se considera a fi români şi a fi moldoveni, o chestiune, care exceptând cazul României, are o puternică conotaţie de distinctivitate atât la nivel etnic, cât şi la nivel politic. A doua concluzie este legată de diversitatea geografică a răspândirii românilor/moldovenilor, ceea ce face extrem de interesant un studiu asupra modelării percepţiei lor identitare, dar și asupra felului cum s-a realizat această dispersare pe teritoriile actuale ale fostei Uniuni Sovietice, lucru pe care l-am constatat în timpul primelor două ediții ale Expedițiilor Memoriei, pe care le-am organizat în 2013 și 2014 în Kazahstan și a celei de-a treia în regiunea Irkutsk în 2016.

În cele trei expediții studenți și profesori de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Pedagogică de Stat, Universitatea Liberă Internațională, Universitatea „A.I. Cuza” Iași și Universitatea din București, cercetători de la Institutul de Istorie a Academiei de Ştiinţe, jurnalişti de la postul de televiziune „TV Moldova 1” și TVR Iași, precum și oameni de film (regizor și producător de la OWH), au vizitat regiunile Almatî și Karaganda din Kazahstan și regiunea Irkutsk din Federația Rusă. Despre rezultatele acestor expediții s-a relatat pe larg în paginile TIMPULUI, iar din aceste călătorii au reieșit trei producții documentare și o culegere de documente despre prizonierii de război români din lagărul nr. 99 Spassk.

În acest an, tot datorită suportului statului român (Ministerul Românilor de Pretutindeni), în perioada 20 octombrie – 1 octombrie, un grup de expediționari s-au deplasat în ținutul Krasnoiarsk și regiunea Irkutsk din Federația Rusă, unde timp de douăsprezece zile au desfășurat mai multe investigații de arhivă și de teren, întâlniri cu reprezentații diasporei românești/moldovenești și cu mediul de cercetare din această parte a Siberiei Centrale și Orientale. Alegerea ținutului Krasnoiarsk și a regiunii Irkutsk ca țintă a acestor expediții a fost determinată de câteva motive. În primul rând, expediția de anul trecut nu a reușit să finalizeze investigațiile asupra principalelor localități ale deportărilor din anul 1949 din regiunea Irkutsk (satele Sosnovka, Izîkan, Novociunka, Moldovanka), iar poziționarea lor geografică cea mai apropiată este Krasnoiarsk.

Pe de altă parte, așa cum relatam în articolul precedent, ținutul Krasnoiarsk a fost locul unor numeroase valuri de deportări, mai ales în anul 1941, aici de-a lungul timpului fiind atestate mai multe reminiscențe ale prezenței românești/moldovenești. În plus, această regiune s-a aflat în epicentrul mai multor construcții sovietice grandioase, cum ar fi centrala hidroelectrică de la Saiano-Șușinsk și Krasnoiarsk (primele cele mai mari din Federația Rusă), combinatul de nikel de la Norilssk etc., care ne indica prin recensământ existența unei comunități de câteva mii de români/moldoveni la Krasnoiarsk.

Gazda proiectului nostru în Krasnoiarsk a fost Asociația Național-Culturală a moldovenilor „Baștina”, condusă de Dumitru Palea din Vadul lui Isac (Vulcănești) care este, în același timp, membru al Asambleei Civice din ținutul Krasnoiarsk. Atât personalitatea lui D. Palea, cât și prestanța comunității de moldoveni din Krasnoiarsk, au făcut ca în acest an în orașul de pe Enisei să fie găzduit festivalul „Mărțișor”, un eveniment instituit în anul 2005 și care se organizează an de an în diferite orașe ale Rusiei. Cu această ocazie la Krasnoiarsk s-au adunat circa 300 de reprezentanți din 15 asociații național-culturale ale moldovenilor din Federația Rusă, care pe lângă manifestările legate de festival, au organizat și Congresul V al organizației inter-regionale „Uniunea asociațiilor moldovenilor din Rusia „Baștina”.

Un istoric al românilor/moldovenilor din Krasnoiarsk

Potrivit relatărilor locale, moldovenii/românii au apărut în gubernia Eniseisk la sfârșitul secolului XIX, recensământul imperial din 1897 înregistrând 54 de moldoveni/români (dintre care 8 femei), care erau raportați ca vorbind limba moldovenească și româna. Investigațiile realizate la Eniseisk, un oraș aflat la circa 300 km de Krasnoiarsk, relevă că aceștia erau revoluționari basarabeni, exilați acolo de autoritățile țariste. Se pare că așa a început istoria românilor/ moldovenilor din regiune.

Din discuțiile avute cu istoricul Alexei Babii de la filiala locală a Fundației „Memorial” aflăm că următoarea etapă în stabilirea românilor în Krasnoiarsk este legată de prizonierii de război din armata austro-ungară din Primul Război Mondial, ajunși aici în anul 1916. Dat fiind că circa 10% din prizonierii acestei armate erau români din Transilvania, o mare parte din aceștia sunt atestați documentar în primul lagăr de prizonieri din Krasnoiarsk. Așa-numitele „barăci austriece”, unde aceștia au fost deținuți, mai există și actualmente pe strada Malinovski din oraș. De obicei locuiau liber, erau folosiți la tăiatul pădurilor și construcții de barăci, mulți dintre ei aducând o contribuție importantă la viața culturală a regiunii (pictori, poeți, muzicieni), se căsătoreau și rămâneau acolo. Majoritatea acestora vor fi însă arestați și executați în timpul marii terori staliniste din 1937-1938 în cadrul „operațiunii române” sau altor operațiuni „etnice”.

Două prezențe notorii ale moldovenilor la Krasnoiarsk sunt legate de revoluția rusă și războiul civil din 1917-1922. G. S. Veinbaum (1891-1918), originar din Basarabia, a fost primul președinte al Comitetului Executiv al Sovietelor din Krasnoiarsk, iar cunoscutul comandant sovietic Serghei Lazo a fost comandantul garnizoanei din Krasnoiarsk între 1919-1920. Ambii au străzi care le poartă numele în orașele Krasnoiarsk și Kansk.
Următorul val al prezenței moldovenești în regiune este legată de teroarea din anii 1930, când în Krasnoiarsk în cadrul „operațiunii române” declanșate în RASSM, dar și în restul URSS, vor fi executați „20 „moldoveni”, dintre care 4 români”. Mai mulți moldoveni din RASSM vor fi deportați în gulagurile din Krasnoiarsk.

O pagină aparte în istoria românilor/moldovenilor din Krasnoiarsk îl constituie deportările din 12-13 iunie 1941. Potrivit estimărilor Fundației „Memorial” deopotrivă cu cei circa 50 mii de basarabenii (inclusiv din regiunea Cernăuți și sudul Ucrainei), la 22 mai 1941erau deportați 21 mii de ucraineni din Ucraina de Vest, la 14 iunie 1941 circa 60 mii din Letonia, Lituania și Estonia, iar la 19-20 iunie 1941 peste 11 mii de persoane erau strămutate din Belarusul de Vest. Majoritatea acestora vor fi duși în Kazahstan și ținutul Krasnoiarsk, dar de asemenea în ținutul Altai și regiunile Novosibirsk și Omsk. Dificultatea estimării acestor deportări și a locațiilor este legată nu doar de absența unor publicații la acest capitol, dar mai ales de faptul că accesul la arhivele locale este îngreunat, iar perioada care a trecut de la deportări este prea mare și intercalată de efectele războiului mondial, spre deosebire de cazul deportărilor din Irkutsk, efectuate în 1949 și care mai păstrează mărturii și persoane deportate.
Din mai multe surse am aflat că deportările în ținutul Krasnoiarsk au continuat și după 1944, chiar dacă regiunea n-a fost o locație prioritară a marelui val din 1949. Spre exemplu este cunoscut cazul lui Dimitrie Tiuricov din Chișinău, condamnat la 10 ani de gulag pentru „atitudini antisovietice” (art. 58) și care și-a ispășit pedeapsa în Krasnoiarsk.

Una din destinațiile de tristă faimă ale deportărilor și gulagului sovietic a fost „Norillag” (lagărul din Norilsk), unde 16 808 prizonieri au murit din cauza condițiilor grele de muncă, foamete și frig între 1935-1956. Potrivit estimărilor, deținuții au continuat să lucreze în minele de la Norilsk până către anul 1979. Cel mai celebru deținut basarabean de la Norillag a fost Eufrosinia Kersnovskaia, născută la Odesa, dar care în contextul războiului civil s-a refugiat în Basarabia reunită cu România. În anul 1941 a fost deportată în Siberia, de unde a încercat să evadeze, dar a fost prinsă și condamnată la moarte în 1942. Pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani de gulag pe care i-a ispășit în minele de la Norillag. Memoriile sale au devenit bestseller ale vieții din gulagurile staliniste.

Perioada post-stalinistă

Recensământul sovietic din 1959 arată că în ținutul Krasnoiarsk locuiau 972 de moldoveni, ceea ce confirmă faptul că majoritatea celor deportați au revenit acasă, s-au mutat în alte locații sau au dispărut în gulagurile sovietice. La următorul recensământ din 1979 în regiune locuiau deja 2 174, fapt ce poate fi explicat prin afluxul de tineri moldoveni la construcția celor două mari hidrocentrale, cea de la Saiano-Șușinsk și Krasnoiarsk, care datorită implicării ideologice a partidului au devenit șantiere de nivel unional și erau considerate mari realizări ale komsomolului leninist. În anii 1980 un mare grup de voluntari moldoveni vor veni la construcția „Krasteazhmash”, o uzină constructoare de mașini considerată de asemenea o „construcție komsomolistă unională” (așa a ajuns la Krasnoiarsk Mihail Stâncă din Mărăndeni, Fălești, actualmente profesor universitar la Universitatea de Medicină din Krasnoiarsk). La sfârșitul anilor 1980 în ținutul Krasnoiarsk locuiau 5 101 moldoveni, care locuiau pe tot cuprinsul regiunii, dar în mod prioritar în orașele Krasnoiarsk și Norilsk.