Reperele europene ale identităţii noastre naţionale şi statale trebuiesc accentuate constant, pentru că în definitiv ele sunt cele care ar trebui să ofere acel fundament pe care urmează să se aşeze dimensiunea noastră de integrare europeană. Suntem într-adevăr în faţa unui moment istoric, unic în istoria noastră agitată de sute de ani, în care putem lua o decizie liberă de a adera la un spaţiu de securitate şi bunăstare, care să ne ofere o încredere şi o stabilitate de durată. Dar lucru paradoxal, dincolo de peisajul schimbător al preferinţelor pentru orientările Vest-Est, atest de foarte mult timp o cunoaştere absolut puerilă, uneori chiar banalizată, a ceea ce înseamnă integrare europeană şi ce este Uniunea Europeană.

Dincolo de absenţa unei integrităţi în asumarea identităţii europene (sau occidentale), care în mare parte ar fi rezolvat de mult problema integrării noastre în spaţiul euroatlantic, problema majorităţii populaţiei din R. Moldova este ignoranţa şi lipsa de interes în cunoaşterea a ceea ce reprezintă această integrare şi ce este Uniunea Europeană ca un construct politic, economic, social sau cultural. Această ignoranţă este şi un rezultat al guvernării, atât comuniste, cât şi a celei care a venit după 2009, în a explica adecvat ce înseamnă acest deziderat la nivelul politicilor şi a realităţilor cotidiene. Pentru că educaţia spiritului european, atunci când acest lucru nu este o pornire genetică, este o chestiune de modelare în timp, iar elementele formative ale acestei identităţi sunt din cele mai diverse, politicul urmând a le instrumentaliza cu eficienţă optimală. Aşa am ajuns în ipostaza de a vorbi de integrarea europeană fără ca cetăţenii R. Moldova să înţeleagă propriu-zis acest proces, fie din cauza suprasaturaţiei faţă de banalizarea acestuia, care vine de ani şi nu mai vine, fie pentru că se identifică cu o guvernare care îl compromite prin urmărirea propriilor interese şi beneficii, fie pentru că au alte preferinţe geopolitice, care pornesc de la experienţele istorice anterioare, fie pur şi simplu pentru că manifestă o ignoranţă totală faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pentru mulţi, ideea cu integrarea europeană reflectă situaţia din bancul cu plăcinta în care am înţeles tot procesul, dar nu am înţeles cum a ajuns brânza în plăcintă. Asta fără a mai vorbi de momentele şi noţiunile-cheie, care se perindă cu insistenţă în sursele mass-media, violând intimitatea fiecăruia dintre noi la nivel imaginativ, dar fără a intra în profunzimea conştientului sau subconştientului cetăţeanului pentru a-i determina cultura politică.

Eu cred că nouăzeci de procente din moldoveni nu ştiu care este istoricul acestui construct, ce sunt instituţiile europene, ce diferenţă este între Consiliul Europei şi Consiliul European, cu ce se ocupă Comisia Europeană, ce sunt criteriile de la Copenhaga sau ce prevede tratatul de la Lisabona. Puţini înţeleg ce urmează să se întâmple la Vilnius şi de ce acest lucru este important pentru noi, ce va fi în perioada post-Vilnius şi că ne aşteaptă un drum îndelungat pentru a deveni parte a familiei europene. Deduc acest fapt din discuţiile pe care le am cu studenţii mei, iar dacă în universităţi aşa stau lucrurile, atunci e clar cum sunt în restul societăţii.

Dar şi mai paradoxal este nivelul înalt de scepticism, neîncredere şi ironie care persistă la nivelul percepţiilor politice şi cotidiene faţă de viitorul acestui construct european sau faţă de utilitatea viitorului nostru într-un astfel de construct. Se vorbeşte cu insistenţă la diferite nivele despre criza şi prăbuşirea iminentă a Uniunii Europene, de atractivitatea unui model imaginat de uniunea euroasiatică, când alături avem un experiment absolut senzaţional de integrare, care oferă perspective clare de bunăstare şi securitate, cu voinţă clar exprimată de a ne accepta în această dimensiune. Nivelul de cunoaştere şi cunoştinţe a majorităţii în societăţile lipsite de capacitatea discernământului este determinat de superstiţii şi mituri, şi doar foarte rar cunoştinţe bazate pe anumite lecturi sau convingeri determinate de existenţa unei culturi politice şi istorice cultivată genetic timp de generaţii.

În ajunul acestui eveniment important care se va desfăşura în noiembrie la Vilnius, dar şi a evenimentelor care ne aşteaptă după, mi-am propus să elaborez şi să vă prezint o serie de reflecţii asupra celor mai semnificative momente ale experienţelor de integrare europeană atestate în alte părţi ale Europei şi prin aceasta să pot contribui cumva la modelarea unei culturi europene şi occidentale, care, reprodusă în timp, ar putea genera o majoritate de cetăţeni pentru care asumarea identităţii europene şi identificarea cu instituţiile europene n-ar mai fi problematică. Voi începe prin a răspunde la două întrebări fundamentale, care să aşeze povestea acestui construct european în repere cronologice şi istorice clare.

De unde vine ideea de integrare europeană?

Uniunea Europeană este urmaşa şi continuatoarea civilizaţiei europene, o expresie politică a unor experienţe istorice milenare, care s-au petrecut în acest spaţiu geografic şi în regiunile proxime, influenţate de extensiile şi revărsările sale în diferite perioade istorice. Sunt câteva elemente care alcătuiesc fundamentul acestei civilizaţii, ele determinând personalitatea, soliditatea şi încrederea în viitorul său. Primul element este civilizaţia greacă, ale cărei valenţe de filozofie, artă şi cultură, de experienţe incipiente de democraţie, de diplomaţie şi arta războiului, au oferit un prim exemplu de diferenţiere a acestei forme de expresie istorică în comparaţie cu restul lumii. Purtate pe umerii soldaţilor lui Alexandru cel Mare, dar şi prin intermediul multiplilor emisari ai Greciei Antice, aceste manifestări ale lumii elene au influenţat nu numai vecinătatea europeană, dar au constituit şi o primă proiecţie de influenţă europeană asupra lumii. Civilizaţia romană sau latină, a preluat experienţele istorice ale elenilor, oferind prin elementul integrator al Imperiului Roman o linie de continuitate civilizaţiei europene. Romanii au realizat prima integrare a continentului european, uniformizând acest spaţiu la nivelul politicilor, oferind un cadru juridic clar de exprimare a acestei uniformităţi, dar dincolo de aceasta, generând pentru prima oară o senzaţie de integritate şi unitate spre care vor tinde şi la care se vor raporta şi alte imperii după ei.

De la momentul prăbuşirii pax romana, răvăşită de valurile migraţiei barbare, şi până la Renaştere, care a readus un nou suflu integrator continentului european, creştinismul a fost elementul central al europenismului, oferind prin valorile sale umane şi filosofice, prin capacitatea de organizare politică şi prin suportul spiritual oferit actului de guvernare, elementul de continuitate şi unitate europeană. Marile Descoperiri Geografice au europenizat lumea, modelând-o după chipul şi înfăţişarea sa. Imperiile europene care au rezultat din aceste descoperiri au făcut lumea euro-centristă, poziţionând Europa în centrul politicilor mondiale şi făcând din elementele civilizaţiei europene modele pentru emulare în orice colţ al lumii.

Cele două războaie mondiale, care au avut Europa în epicentrul confruntărilor militare şi politice au diminuat, iar apoi au anulat euro-centrismul, fie iniţial prin apariţia unor noi poli de putere extraeuropeni (cum ar fi SUA şi Japonia), fie prin apariţia a două supraputeri noneuropene (SUA şi URSS), care în perioada Războiului Rece au scindat bătrânul continent în două părţi.

De ce a apărut Uniunea Europeană?

Există cel puţin patru raţionamente esenţiale care au condus la apariţia Uniunii Europene. În primul rând, ideea unităţii europene, determinată de senzaţia unui trecut istoric îndelungat, marcată de unitatea valorilor europene şi de senzaţia de europenism, trece ca un fir roşu prin întreaga istorie a Europei. Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Francez, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, Primul Imperiu Francez sau „Reich-ul de o mie de ani”, toate au avut ca idee fixă realizarea unei unităţi a continentului, doar că principiile de realizare erau diferenţiate şi de multe ori deşănţate.

Mai mulţi intelectuali şi politicieni europeni, în diferite perioade istorice au enunţat acest deziderat, cum ar fi celebrul scriitor francez Victor Hugo, ce a propus realizarea „Statelor Unite ale Europei” pe principii federative, cu Franţa ca principal iniţiator şi având capitala la Paris. Contemplând asupra acestor experienţe comune, scriitorul spunea profetic că „…va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană. Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean…”.

În al doilea rând, Uniunea Europeană a fost un răspuns la experienţele istorice nefericite determinate de rivalităţile dintre puterile europene, în mod special, dintre Germania şi Franţa, care au stat în epicentrul politicilor europene începând cu Revoluţia franceză şi Napoleon, trecând prin războiul franco-german din 1870-1871 şi primul război mondial, care au rezultat în aberaţiile lui Adolf Hitler, determinate de revanşismul istoric faţă de Franţa şi ideea „spaţiului vital” pentru Germania. Din acest punct de vedere, ideea reconcilierii istorice dintre Franţa şi Germania a constituit elementul central al constructului european, iar realizarea unor instituţii de cooperare transnaţională era de natură să reducă la minimum sau să excludă totalmente o eventuală conflictologie între principalele state europene.

Apoi, unitatea europeană a fost determinată de necesitatea unei refaceri rapide a vechiului continent pentru a putea contracara expansiunea comunismului sovietic, ce ameninţa să se extindă în întreaga Europă în condiţiile postbelice. Stimulată din exterior de doctrina Truman şi planul Marshall, care ofereau Europei Occidentale suportul politic, militar şi financiar american pentru redresarea economică şi realizarea unităţii politice, integrarea europeană avea menirea de a ridica o barieră în calea unei supraputeri totalitare, care anexase deja Europa de Est. Realizarea unităţii la nivel european trebuia să ofere civilizaţiei europene continuitate istorică în confruntarea cu un regim de sorginte euroasiatică, care se proiecta ca un pol alternativ în sistemul relaţiilor internaţionale şi care o ameninţa cu anihilarea.

În cele din urmă, Uniunea Europeană urma să pună începuturile firave ale unei reveniri ale Europei în politica mondială. În condiţiile unei situaţii de divizare ideologică, teritorială şi politică fără precedent, aflată la discreţia a două supraputeri noneuropene, care-i determinau în mare parte politicile, integrarea principalelor puteri europene şi realizarea unei extinderi europene prin cooptarea altor state a fost şansa de erijare a Europei Occidentale într-un pol distinct al relaţiilor internaţionale, care în condiţii istorice favorabile, determinate de prăbuşirea URSS, devine principalul centru de atracţie şi gravitaţie pe continentul european.