Mai mult decât o confederaţie de state şi mai puţin decât un stat federal, UE este o structură care nu intră în nicio categorie juridică tradiţională. Ea este unică în istorie, iar sistemul său decizional a evoluat continuu în ultimii aproximativ 60 de ani. Tratatele (ce constituie legislaţia primară) stau la baza a numeroase acte juridice (numite „legislaţie secundară”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Legislaţia secundară constă în special în regulamentele, directivele şi recomandările adoptate de instituţiile UE. Aceste legi, precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale), Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor). Chiar dacă aparent prezintă simptomele unui construct complicat şi dificil de înţeles, instituţiile UE sunt de fapt uşor de disimilat, iar realizarea principiilor de funcţionare a acestora face percepţia asupra acestui organism şi mai fascinantă.

(a) Consiliul European

Consiliul European reprezintă instituţia politică de vârf a UE. Acesta este format din şefii de stat sau de guvern – preşedinţi şi/sau prim-miniştri – ai tuturor statelor membre ale UE, plus preşedintele Comisiei Europene. Consiliul European se reuneşte de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles. Este condus de un preşedinte permanent, al cărui rol este de a-i coordona activitatea şi de a-i menţine continuitatea. Preşedintele permanent este ales pentru o perioadă de doi an şi jumătate, iar mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Începând de la 1 decembrie 2009, acest post este ocupat de H. Van Rompuy, fost prim-ministru al Belgiei. La întrebarea ironică a lui H. Kissinger, fost Secretar de Stat american, care luând în derâdere diversitatea decizională a UE se întreba cu cine din Europa ar putea vorbi preşedintele SUA la miez de noapte, când are de luat o decizie mondială importantă, acum există un răspuns: „B. Obama îl poate suna pe H. Van Rompuy”.
Consiliul European fixează obiectivele UE şi stabileşte drumul de urmat pentru îndeplinirea acestora. Este principalul promotor al iniţiativelor politice ale UE şi adoptă decizii privind aspecte controversate, în privinţa cărora Consiliul de Miniştri nu a ajuns la un consens. De asemenea, Consiliul European abordează probleme internaţionale de interes actual prin intermediul „politicii externe şi de securitate comună”, care reprezintă un mecanism de coordonare a politicii externe a statelor-membre ale UE.

(b) Consiliul

Consiliul (denumit şi Consiliul de Miniştri) este alcătuit din miniştri ai guvernelor naţionale din statele UE. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de câte un stat membru, pe o perioadă de şase luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
Principala sarcină a Consiliului este de a adopta legile UE. În mod normal, această atribuţie este împărţită cu Parlamentul European. De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. În plus, Consiliul semnează acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisie. În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, cu „majoritate calificată” sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat.
În domenii esenţiale, ca fiscalitatea, modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. În celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care se obţine un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ populaţia acestuia. Pornind de la faptul că UE are 27 de state membre, o decizie este adoptată dacă: cel puţin 255 din cele 347 de voturi (73,91 %) sunt favorabile; este aprobată de majoritatea statelor membre, adică cel puţin 14 state; statele membre care se declară în favoarea adoptării reprezintă cel puţin 62 % din populaţia UE.
Conform Tratatului de la Lisabona, acest sistem va fi simplificat după 1 noiembrie 2014. O decizie va fi adoptată dacă în favoarea ei se declară 55% din statele membre (cel puţin 15 dintre acestea), reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE.

(c) Parlamentul European (PE)

Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. Acesta supervizează activităţile Uniunii şi, alături de Consiliu, adoptă legi ale UE. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot universal, o dată la cinci ani.
Dezbaterile cele mai importante ale Parlamentului sunt organizate în cadrul reuniunilor lunare (cunoscute şi ca „sesiuni plenare”), la care, în principiu, participă toţi deputaţii. Aceste sesiuni plenare au loc de obicei la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Lucrările pregătitoare sunt organizate, de obicei, tot la Bruxelles: „Conferinţa preşedinţilor” – reprezentând o reuniune a preşedinţilor grupurilor politice şi a preşedintelui parlamentului – stabileşte ordinea de zi a sesiunilor plenare, iar 20 de comitete parlamentare redactează amendamentele legislative urmând a fi dezbătute. Activităţile administrative curente ale parlamentului sunt desfăşurate de către Secretariatul General, cu sedii la Luxemburg şi la Bruxelles. Fiecare grup politic are, de asemenea, propriul său secretariat.
O privire schematică asupra numărului de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European după alegerile din 2009 ne arată că Austria are 17 deputaţi, Lituania 12, Belgia 22 Luxemburg 6, Bulgaria 17, Malta 5, Cipru 6, Polonia 50, Republica Cehă 22, Portugalia 22, Danemarca 13, România 33, Estonia 6, Slovacia 13, Finlanda 13, Slovenia 7, Franţa 72, Spania 50, Germania 99, Suedia 18, Grecia 22, Ţările de Jos 25, Irlanda 12, Ungaria 22, Italia 72 Regatul Unit 72, Letonia 8, în total 736 deputaţi
Un rol important în funcţionarea şi luarea deciziilor din PE îl au grupurile politice, care se constituie în funcţie de interese sau orientări ideologice. Actuala configuraţie parlamentară este modelată astfel: Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică – 35 deputaţi; Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor – 184; Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană – 55; Conservatorii şi Reformiştii Europeni – 54; Europa Libertăţii şi Democraţiei – 30; Partidul Popular European (Creştin-Democrat) – 265; Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa – 85; Deputaţi neafiliaţi – 28.
PE împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii (propus de Comisia Europeană). Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Prin exercitarea competenţelor sale bugetare, Parlamentul exercită o influenţă considerabilă asupra procesului decizional din UE. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că parlamentul European este instituţia de control democratic al Uniunii, şi în special al Comisiei Europene. Parlamentul poate demite Comisia în orice moment, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, parlamentul supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi Consiliului.

(d) Comisia Europeană

Comisia este o instituţie-cheie a UE. Dispune de competenţe unice de a redacta propuneri pentru noi legi UE, pe care le transmite spre dezbatere şi adoptare Consiliului şi Parlamentului. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, prin acordul comun al statelor membre şi cu aprobarea Parlamentului European (conform procedurii descrise anterior). Comisia este responsabilă în faţa parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv. Există câte un membru al Comisiei (comisar) pentru fiecare stat membru, inclusiv preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care ocupă şi una dintre funcţiile de vicepreşedinte al Comisiei. La 9 februarie 2010, Parlamentul European a votat favorabil noua Comisie, iar fostul prim-ministru portughez, Jose Manuel Barroso, a fost numit în funcţia de preşedinte al Comisiei pentru un al doilea mandat de cinci ani.
„Gardian (sau poliţist) al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului Uniunii.

(e) Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru, asistaţi de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este asigurarea respectării legislaţiei europene, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a tratatelor.

(f) Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona moneda euro şi politica monetară a Uniunii. Principala sa atribuţie este de a menţine stabilitatea preţurilor în zona euro. Prin Tratatul de la Lisabona, Banca Centrală Europeană a dobândit statutul de instituţie a UE.

(g) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1975 şi este compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit prin acord comun de către statele membre şi după consultarea Parlamentului European, pentru o perioadă de şase ani. Rolul său este de a asigura buna gestionare a bugetului Uniunii prin verificarea încasării tuturor veniturilor, precum şi a legalităţii şi regularităţii utilizării fondurilor.
Prin felul cum sunt concepute instituţiile sale şi cum ele funcţionează, UE prezintă un exemplu unic de reprezentativitate, de integritate şi corectitudine, oferind fiecărui stat membru posibilitatea de a-şi dezvolta plenar politicile la nivel european, fără a se simţi dominat sau discriminat din cauza proporţiilor sale demografice, teritoriale sau nivelul de dezvoltare economică pe care îl deţine în comunitate.