Odată cu venirea toamnei, fără a se ţine cont de secetă, upolnomocenul, responsabilul pentru colectarea impozitului agricol, însoţit de activiştii satului, de partid şi comsomol (oamenii îi mai ţin minte pe unii), s-au apucat „de lucru”. Aceştia au perseverat „în muncă”, măturând podurile şi hambarele, scotocind locurile în care ţăranul îşi ascundea puţinul care îi mai rămăsese, confiscând bunuri şi animale în contul postavkăi. Cu alte cuvinte – lăsând basarabeanul fără produsele minime de existenţă, căci planul dictat de sus trebuia îndeplinit.
În consecinţă, au apărut primele semne de foamete, care însă nu au fost luate în serios de conducerea RSS Moldovenească. Problema s-a agravat la începutul, dar mai ales, la mijlocul iernii anului 1947, când mai toată populaţia RSSM suferea de foamete, iar o bună parte, aşa după cum vom vedea, de distrofie.
Pentru a cunoaşte starea de fapt a lucrurilor, la solicitarea Procuraturii, Ministerul Sănătăţii al RSSM a întocmit rapoarte, cu parafa „strict secret”, cu privire la înfometarea populaţiei. Ministerul monitoriza doar cazurile de distrofie, considerată forma cea mai gravă a foametei.
Astfel, potrivit datelor statistice întocmite de minister, recent descoperite de noi, circa 10 la sută din populaţie suferea de distrofie. De exemplu, la 1 februarie 1947 numărul basarabenilor ajunşi la distrofie era de 189.924, iar peste 20 de zile deja depăşise 220 mii de oameni, 76.164 dintre care erau copii. Numărul celor decedaţi, la acea dată, era doar de 6.687 persoane. Totodată, din datele de mai jos se văd „măsurile” întreprinse de autorităţi prin amenajarea unui număr insuficient de paturi şi internarea a mai puţin de 10% din cei bolnavi.
Nu vom comenta datele de mai jos având în vedere că, pe de o parte, administraţia sovietică nu era interesată să dea publicităţii numărul real al celor bolnavi, care, la sigur, a fost mult mai mare, iar pe de altă parte, şi cifrele invocate de ei pot fi trecute la categoria crime împotriva umanităţii.
Precizăm că RSS Moldovenească la acea vreme era divizată administrativ în patru oraşe de subordine republicană (Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol), şase judeţe (Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca) şi şase raioane de subordine republicană (Tiraspol, Dubăsari, Slobozia, Râbniţa, Camenca şi Grigoriopol).
În tabelul nr. 1 vedeţi cazurile de distrofie recunoscute de Ministerul Sănătăţii la 1 februarie 1947 (informaţiile privind r-l Grigoriopol sunt de pe 20 ianuarie, iar cele pentru jud. Cahul, r-l Tiraspol şi Camenca – de pe 25 ianuarie)
Următoarele date statistice consemnează evoluţia distrofiei cinci zile mai târziu – la 5 februarie. Cifrele distrofiei sunt în creştere, mortalitatea la fel. De exemplu, în or. Chişinău erau înregistrate deja 6494 persoane, dintre care 4057 copii, în or. Bălţi – 436 persoane, Bender – 795 şi Tiraspol – 261 persoane. Problema foametei/distrofiei s-a agravat mai ales în judeţe. Astfel, numărul celor bolnavi de distrofie în judeţul Bălţi a crescut timp de cinci zile de la 3.953 la 15.077 bolnavi, iar numărul total pe RSSM al celor aduşi la distrofie a crescut de la 189.924 la 212.940 persoane. Peste 50% erau copii până la 14 ani.
Nici datele statistice din 10 februarie 1947 nu erau mai îmbucurătoare. Distrofia era în creştere şi numărul celor bolnavi a ajuns la cifra 215.078 persoane (datele fără situaţia pe judeţele Bălţi şi Cahul, care erau cele mai afectate de boală, precum şi fără raioanele Râbniţa şi Camenca), dintre care 77.235 erau copii până la 14 ani. Numărul celor decedaţi ajunsese la 9.292 persoane.
Statisticile din 15 februarie, deşi incomplete, denotă adevăratele ravagii ale distrofiei în Basarabia. Fără informaţii pentru câteva judeţe şi oraşe (datele pentru judeţele Bălţi şi Cahul sunt din 5 februarie, iar cele pentru or. Bender şi jud. Orhei sunt din 10 februarie), distrofia capătă dimensiuni imaginabile, ajungând la cifra de 218.385 persoane.
Tabelul nr. 2 prezintă cazurile de distrofie la 15 februarie 1947
Continuând să monitorizeze situaţia, într-un raport al Ministerului referitor la starea de la 20 februarie 1947 se menţionează: „La data de 20 februarie numărul bolnavilor de distrofie este de 206.181 (fără datele din r-l Camenca, Grigoriopol şi Tiraspol), dintre care 87.292 sunt copii. Distrofia de gradul II a atins 65.027 persoane, iar de gradul al III-lea 29.450 persoane. Judeţele cu cele mai multe cazuri de distrofie sunt: Chişinău – 53.009, Cahul – 45.691, Bender – 35.135 şi Orhei 31.654 persoane. Pentru perioada respectivă Ministerul Sănătăţii nu deţine informaţii privind decesele”.
Începând cu luna martie, Ministerul Sănătăţii recurge la un şiretlic statistic. Nu mai totalizează numărul bolnavilor de distrofie, ci îi enumără doar pe „noii descoperiţi”. Pentru următoarele luni au fost colectate informaţii pentru datele de 1 -5, 5-10, 10-15, 15-20, 20-25 şi 25-30 martie (Tabelul nr.3).
Aşadar, fără date de pe ultimele 5 zile din lunile martie şi aprilie, numărul „cazurilor noi” pentru lunile martie-iunie 1947 constituie 76.043 persoane, dintre care copiii constituiau 23.891, iar numărul deceselor a fost de 18.101 persoane. Primele semne de îmbunătăţire a situaţiei distrofice din RSS Moldovenească apar în luna iulie, odată cu primele recolte.
Dacă adăugăm cifra de 76.043 din lunile martie – iunie 1947, la numărul de 218.385 de la începutul anului (fără datele de pe unele judeţe), obţinem cifra de 294.428 de cazuri de distrofie. Este cifra oficială, în realitate însă nu se cunoaşte numărul real al celor care au suferit de foamete.
Mihai Taşcă, dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale
pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
