Opinia mea favorabilă spectacolului regizat de Vadim Prodan i-a nemulţumit pe unii actori, care mi-au sărit în cap că de ce şi cum de am putut eu să vorbesc de bine acest spectacol. Da, e adevărat, mie mi-a plăcut premiera de la Naţional, dar chiar şi astăzi păstrez aceeaşi admiraţie şi nu văd de ce ar trebui să-mi schimb părerea. Dragonul lui Vadim Prodan mi se pare mai actual ca nicicând, pentru că el scoate în vileag mentalitatea multora dintre conaţionalii noştri, care l-au îndrăgit pe dragon şi îşi repudiază în bloc salvatorii, care nu-şi imaginează viaţa fără dictatorul care i-a lăsat cu borta covrigului.
Pe lângă toate aceste lucruri, Dragonul lui Vadim Prodan ne mai atenţionează asupra pericolului revenirii dictaturii, care e mai mare astăzi ca niciodată şi treaba asta mi se pare foarte importantă.
Nu ştiu cum să vă spun, dar mie îmi este frică de trecut. Îmi este teamă ca ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova între 7 aprilie şi 29 iulie 2009 să nu se repete. Adică mi-e teamă să nu se repete teroarea de atunci, care mi-a zdruncinat rău nervii. Groaza de-a nu fi arestat pe stradă sau luat chiar de acasă sau de la serviciu nu pot s-o uit nici acum. Ce mai încolo şi încoace, în acele vremuri oamenii erau arestaţi pe capete. Erau luaţi pe sus chiar şi din staţiile de troleu. Erau scoşi în şuturi din facultăţi sau licee, băgând frica în colegii lor, o frică pe care eu, unul, nu aş mai putea-o suporta a doua oară. E adevărat că pe mine nu m-au arestat, dar ar fi putut. În clipa când în Parcul Alunelul m-au înconjurat o mână de „curcani”, aveam fişa de la ambulatoriu la mine. Şi anume ea m-a salvat. Le-am spus că sunt bolnav de stomac, ceea ce nu era chiar absolut neadevărat, şi ei s-au codit o vreme, neştiind ce să facă: să-l aresteze pe un bolnav de stomac sau nu? S-au consultat chiar şi cu şefii lor, la telefon. În cele din urmă, m-au lăsat în ploile mele. Dar de atunci şi până a căzut dictatura, am purtat mereu cu mine fişa aia şi nu aş mai vrea s-o scot iarăşi din sertar.
În acelaşi timp, nu pot să uit groaza pe care am trăit-o într-o zi când m-a sunat acasă un procuror de la Procuratura Militară. Pe vremea aceea, lucram la revista Stare de urgenţă în care publicam mărturii ale victimelor terorii neocomuniste. Nu ştiu nici până astăzi de unde mi-a aflat telefonul. E adevărat că nu mie îmi cerea să mă prezint urgent la Procuratura Militară, ci îmi ordona, cu o voce metalică, să-i transmit treaba asta redactorului-şef, scriitorului Alexandru Vakulovski, dar, oricum, nu m-am simţit prea bine după acel telefon. Mai ales că tipul m-a mai sunat de câteva ori. Oare de ce nu-i telefona direct lui Sandu, la Antoneşti? Odată ce a aflat telefonul meu, cu siguranţă că îl avea şi pe al lui Vakulovski. Dar asta făcea parte din scenariu. Voiau să împuşte doi iepuri deodată. Să mă intimideze şi pe mine, dar şi pe Sandu.
Nu pot să uit că între 7 aprilie şi 29 iulie am trăit un coşmar. Un coşmar care parcă nu mai avea capăt. Ştirile că prieteni sau cunoscuţi de-ai mei au fost arestaţi curgeau ca ninsoarea. Oare când o să ne vină şi nouă rândul? Era o întrebare frecventă pe care şi-o puneau toţi tinerii care au ieşit la proteste în Piaţă la începutul lui aprilie.
Spectacolul lui Vadim Prodan m-a făcut să-mi amintesc de acele vremuri, care nu aş mai vrea să se repete vreodată. Dar astăzi pericolul roşu ca acele timpuri să se întoarcă e mai mare ca nicicând. Pentru că mai sunt încă foarte mulţi care au îndrăgit biciul şi abia aşteaptă să fie şfichiuiţi din nou.
Despre toate aceste spaime mărturiseşte şi Dragonul lui Vadim Prodan. Iată de ce nu poate să nu-mi placă acest spectacol, care ne arată că problema nu e în dragon, dar în cei care-l îndrăgesc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
