Frica în poezia lui Grigore Vieru

La fel observă şi discipolul lui, Walter Biemel: „frumosul nu este interpretat de la trăirea subiectivă, de la efectul său asupra subiectului, ci de la deschiderea care se arată în opera de artă – fenomenul fundamental al stării de neascundere”. Această consideraţie, pe drumul restituirii filozofiei, contribuie în mod fundamental la trasarea unei fenomenologii a artei, integrate, până la urmă, fiinţării Dasein-ului. Explicitarea unei creaţii artistice ca viziune distinctă faţă de alta rămâne însă în afara dezideratului fenomenologiei din simplul motiv că nu există o regulă generală a fenomenului stării de deschidere în opere variate. Însă premisa fenomenologiei estetice fixate de Heidegger este decisivă pentru a găsi temeiul individualităţii în interiorul artei, dar pe altă cale. Acesta analizează opera artistică drept dispută a stării de ascundere şi a stării de deschidere, afirmând, pe bună dreptate, în acest temei, că arta este o lume nonobiectuală faţă de obiectualitatea lumii din afară.

Aplicaţia particulară a ideii de timp, aşa cum este văzută în Fiinţă şi timp, ca sens al fiinţei, în textul poetic nu contravine ideilor heideggeriene din Originea operei de artă, dar accentuează nonobiectualitatea operei ca manifestare a jocului revelaţiei. Temporalitatea stărilor afective din opera de artă am încercat s-o raportăm la integritatea unei viziuni artistice individuale ca stare de neascundere. Astfel, în măsura în care starea afectivă are o direcţionalitate temporală distinctă, aceasta deviază, în temeiul raportării la cunoaşterea poetică, de la explicarea temporală comună a afectivităţii. Pentru a exemplifica, pe scurt, această intenţie vom spune că, dacă, să zicem, frica este o aşteptare a unui malum futurum, este expresia unui viitor ameninţător în situarea afectivă comună, în textul artistic prezenţa acestui sentiment reperează o lume distinctă. În poezia lui Grigore Vieru, ca o posibilă stare de neascundere, sentimentul de teamă generează invocarea unui trecut autentic, în locul unui eventual viitor care ameninţă prin vid: „Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i, / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii”. Iar dacă starea de curiozitate, în mod obişnuit are sensul flecărelii şi al uitării de sine în favoarea unui prezent imediat inautentic, la Grigore Vieru însă aceasta este imboldul căutării atemporalului fiinţial în alteritate: „Sunt galben ca lămâiul / Să văd ce-i zice tu”, pentru a deveni în fine o stare care detemporalizează decisiv fiinţarea aducând-o la condiţia pură, de fiinţă, în mijlocul perspectivei morţii, anulându-i-se acesteia din urmă caracterul de finalitate existenţială, singura limită a fiinţării servind puntea către celălalt: „Să mor aş vrea întâiul / Să văd ce-i zice tu.”
(Fragment din studiul în pregătire „Modele ale temporalităţii poetice”)

Viorica-Ela Caraman

Născută pe 2 octombrie 1984, în Olăneşti, Ştefan-Vodă, este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi doctorandă la Institutul de Filologie al AŞM. Viorica-Ela Caraman este autoarea volumului de critică literară Ante-Scriptum, apărut în 2009.