în momentul cel mai neaşteptat, în calea acestui consumator apare autorul, care apare anume în acel moment, când această societate alintată deja de confortul orăşenesc, vrea să ne asigure, că nu mai avem ce cunoaşte şi nu mai avem la ce aspira. Această apariţie afirmativă se organizează în central oraşului, în incinta Universităţii Libere, cumva dosită de multiplele magazine, baruri sau oficii comerciale. Uşor am atins locațiunile, care aparent încearcă să ne convingă, că participă la dezvoltarea economică, de facto atingând acest scop cu preţul regresului nostru cultural. Iar adevăratele acţiuni culturale, care mişcă spiritual prezenţa societăţii, se asociază cu o familie de pisoi sălbatici revocaţi prin instinct din codri, în pădurea împietrită a civilizaţiei contemporane. La un asemenea pisoi sălbatic din codru, caut să-l asociez pe domnul Vasile Dohotaru, pentru că nu este destul să faci artă în atelier şi să te complaci în sihăstria proprie, ci este virtuos să ai voinţa de a te expune activ şi într-o formulă eficientă, aşa cum procedează dumnealui.
Expoziţia pe care am să o descriu în linii mai mult generale decât exacte (din motiv că este prea complexă, ca să vorbesc despre ea privat ) are năzuinţa de a trasa anumite hotare pentru ideatica corpului femeiesc, dintr-o parte. Pe de altă parte, această expoziţie scoate un număr de limite, stabilite deja de cenzură populară. Şi deschide o sintaxă originală de tratare a proporţiei trupeşti . Expoziţia ne oferă la dispoziţie chipuri feminine şi figuri de dansatoare. Cu aceste figuri voi începe a analiza expoziţia, deoarece în dinamica corpurilor reprezentate se vede mai integru, fluctuaţia internă a celui care le-a zămislit. Încercând să iasă din poziţionarea obişnuită a fizicului, Vasile Dohotaru suceşte dansatoarele sale în variate unghiuri posibile şi imposibile. Pentru a găsi noi pârghii de sprijin a forţei emoţionale. Sau cai de aruncare a acestei forţe. Iar în momentul în care această lupta continuă atinge o culme, personajele se astâmpără adăpostindu-se în câteva linii graţioase de caracter. Şi pentru a asigura spectatorul, că acest zbucium este justificat, autorul îl înconjoară cu pete darnice de catifea, atât de caracteristice pastelului.
Un admirator neconsacrat ar fi calificat lucrările sus menționate, doar ca o manifestare instinctuală, adesea atribuită postmoderniștilor. Şi pentru a confirma inteligenţa acestor instincte, domnul Dohotaru îşi ritmează ciclul cu o serie de portrete. Spre deosebire de figurative, portretele ne dezvăluie o contradicţie proprie femeilor contemporane. În timp ce trupul se află într-o permanentă căutare a satisfacţiei senzoriale, faţa femeii emană multă pretenţie şi promisiune. Calităţi, care de fapt camuflează marele deficit de tact sau cultura politică. Lucru pe care artistul cu toată amplitudinea sa bărbătească râvneşte să-l compenseze. Şi în această privinţa drept elemente de sprijin îi servesc nuanţele sentimentale căpătate prin alchimia dureroasă a restratificării morale.
Valentin Maslov
Valentin Maslov
