Resuscitarea fără precedent la nivel internaţional a „chestiunii transnistrene” readuce RM pe harta geopolitică. Se fac declaraţii comune, se semnează memorandumuri, se „resetează” masiv, pe filiera germană, relaţiile ruso-europene, după exemplul american. Unde e RM în acest tablou? Şi cum va reacţiona aceasta? Dincolo de declaraţiile diplomatice şi politice recente, răspunsul cel mai judicios îl vor oferi cetăţenii cu ocazia alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. Va fi o toamnă fierbinte la Chişinău.
Un consens surprinzător şi aproape suspect
Această resurecţie fără precedent aminteşte de anul 2002, când OSCE, naiv sau cinic, punea pe masă primul proiect de federalizare a RM. La vremea aceea, proiectul era girat de ambasadori occidentali dintre cei mai prestigioşi. În „traducerea” rusă apărută peste un an, proiectul s-a numit Memorandumul Kozak. Astăzi, piesa cea mai grea e apariţia Memorandumului Merkel-Medvedev unde, la punctul patru, acolo unde se vorbeşte despre necesitatea soluţionării conflictului transnistrean, este invocată şi asumată explicit şi Declaraţia Medvedev-Ianukovici cu toate condiţionările sale („neutralitatea” pentru RM ca o condiţie esenţială pentru soluţionarea conflictului; egalitatea totală dintre cele două „părţi”, respectiv Chişinăul şi Tiraspolul; principiul „sincronizării” etc.). Declaraţiile unor oficiali europeni sau ruşi referitoare la soluţionarea conflictului vin în aceeaşi direcţie, la fel şi lansarea unor informaţii pe surse în presa moscovită despre „retragerea trupelor ruse din Transnistria” sau ieşirea publică a unor „consilieri” de la Moscova ce au rolul de a pregăti opinia publică cu mesajele oficiale ulterioare ale Kremlinului. Provocările continue ale Tiraspolului – unde oficialii RM au fost sfătuiţi să nu mai circule – sau recenta declaraţie a ministrului de Externe Lavrov, în care s-a readus pe tapet Memorandmul Kozak, nu face decât să incingă atmosfera şi să sugereze că ceva se pregăteşte în regiune. Iar vizita în premieră a ministrului de Externe german la Chişinău spulberă orice dubii în legătură cu asta. Deocamdată, este prematur să facem bilanţul acestor evoluţii, cel puţin pentru un motiv. Vremea „dictatelor” sau a „ukazurilor” a trecut, aşa că succesul oricărui proiect geopolitic pentru RM, indiferent de autor(i), depinde decisiv de cine va fi la putere la Chişinău.
Efectele politice ale geopoliticii
Cine îşi imaginează că nu vor exista efecte directe asupra spectrului politic de la Chişinău se înşală grav. Istoria tânărului stat RM ne-a învăţat un lucru elementar: cu cât cresc interesul şi presiunea geopolitică în regiune, cu atât sporeşte interesul pentru ierarhiile de putere de la Chişinău. Din acest punct de vedere, e perfect rezonabil să ne aşteptăm la presiuni sporite ale actorilor cu interese în regiune, pentru a-şi plasa favoriţii proiectelor lor geopolitice cât mai aproape de manetele Puterii de la Chişinău. Cum am sugerat deja, în atmosfera democratică în care trăim şi la marginea spaţiului euro-atlantic, impunerea unor proiecte geopolitice nu se mai poate face în răspăr cu voinţa publică. Astfel că politicienii locali vor trebui să devină instrumentul legitim prin care strategiile regionale vor fi puse în aplicare. În noiembrie, vom asista la un vot prezidenţial şi parlamentar cu, probabil, cea mai încărcată miză pentru evoluţiile din stânga Prutului de până acum. Din acest punct de vedere, AIE va fi supusă unei presiuni extrem de puternice. Cel puţin pentru motivul că nu toţi membrii ei par arondaţi la acelaşi proiect geopolitic şi nu e limpede cum vor reacţiona la „ofertele” care cu siguranţă că vor veni.
Contextul electoral se modifică
În plus, se va schimba major atmosfera electorală de la Chişinău. Şi nu doar la nivelul prestaţiei actorilor politici, ci şi la cel al percepţiei publice. Dacă spaţiul public va fi tot mai îmbibat cu informaţii legate de eventuale proiecte geopolitice ce se croiesc peste capul Chişinăului sau fără directa consultare a acestuia, cu siguranţă că şi starea de spirit a populaţiei şi nivelul de aşteptare se vor modifica. Cu cât geopolitica intră mai puternic în scenă, cu atât va creşte gradul de incertitudne vizavi de viitoarea configuraţie politică, pentru că nu se poate estima ponderea pe care percepţia geopolitică a populaţiei o va avea în economia votului. Ce au indicat deocamdată sondajele riscă să nu mai fie adecvat atunci când atmosfera publică şi orizontul de aşteptare se modifică. Un nou context electoral – îmbibat cu opţiuni, temeri sau speranţe geopolitice – poate să aducă în prim-planul preferinţelor alte tipuri de politicieni, nu neapărat pe cei care deţin azi supremaţia în sondaje. Într-un asemenea context, va reuşi să câştige acel candidat – şi partidul său – care va reuşi să fructifice cel mai bine noua conjunctură, prin mesaje şi opţiuni geopolitice ferme, fără compromisuri, cu accent pe dimensiunea morală a oricărei opţiuni. Astfel de mesaje sunt cele aşteptate în asemenea condiţii şi doar ele pot răspunde unui tip de îngrijorare sau angoasă a electoratului, în creştere dacă dimensiunea geopolitică a regiunii devine tot mai pregnantă.
„Narcisismul micilor diferenţe” sau calcule geopolitice?
Este pregătită Alianţa şi liderii ei pentru o asemenea schimbare de decor? Deocamdată, nu pare. Căci chesiunea cea mai surprinzătoare apropo de evoluţia AIE este senzaţia pe care o ai uneori că duşmanul unora dintre componentele ei este nu PCRM, ci un alt membru al Alianţei. Adică, se consumă (prea) multă energie cu macularea partenerilor de guvernare în loc ca această energie să fie canalizată spre duşmanul comun. De unde acest comportament cel puţin nefiresc? Există două posibile explicaţii.
Prima este de natură psihologică, şi anume, ceea ce psihanaliza numeşte „narcisismul micilor diferenţe”. Tindem, deseori, să detestăm or să identificăm ca duşmani pe cei care ne sunt cei mai asemănători, cu care avem mai multe în comun. „Micile diferenţe” devin motiv de dispută tocmai pentru că doar cel asemănător îţi poate lua, eventual, „locul”, poate deveni concurentul tău direct şi nemijlocit. De aceea el devine, perceptiv, cel mai periculos. Mecanismul poate fi sesizat mai ales la nivel identitar, indiferent dacă e vorba de identităţi etnice sau religioase. Sârbii ajung să îi deteste pe croaţi cu mult mai multă vehemenţă decât pe bosniaci (deşi diferenţele sunt mai mari), iar greco-catolicii – pe ortodocşi mai mult decât pe musulmani… Mecanismul „narcisismului micilor diferenţe” funcţionează şi la nivel politic. Şi aici, probabil, trebuie căutată explicaţia pentru care lideri sau partide politice din RM, extrem de asemănătoare doctrinar sau ca opţiuni politice, ajung să se atace, discret sau nu prea, în spaţiul public de la Chişinău.
A doua explicaţie este – cum altfel în RM? – de natură geopolitică. Dincolo de aspectele psihologice, apare şi posibila angajare a partidelor sau liderilor din AIE la alte proiecte geopolitice, concurente. Pe fundalul unor sensibilităţi şi animozităţi politice deja evidente, diferenţele între proiectele politice asumate de acum încolo riscă să primejduiască o viitoare revenire a AIE la guvernare. Şi asta nu e bine, e chiar periculos, cel puţin în perspectiva celor sugerate mai sus: de configuraţia politică de la Chişinău va depinde succesul sau insuccesul proiectelor ce se croiesc acum în regiune şi care vizează explicit viitoarea configuraţie geopolitică din stânga Prutului.
