– George, de când şi de ce un avocat român american la Chişinău?
– Am făcut Dreptul în America. Acum trei ani mi s-a oferit un job la biroul din Bucureşti al unei firme internaţionale de avocatură. Atunci am avut ocazia să vin de mai multe ori în Moldova – la amici, la nunţi, cu afaceri. Apoi am ales să lucrez pentru o firmă de avocatură româno-americană care dorea să deschidă un birou la Chişinău. Mi s-a părut o şansă frumoasă: de când am cunoscut-o, Moldova m-a fascinat din toate punctele de vedere – istoric, social, cultural, lingvistic.
– Îţi aminteşti când ai aflat pentru prima dată de Basarabia?
– S-a întâmplat în 1992. Eram în anul doi de facultate şi am luat un curs de ştiinţe politice la mare modă pe atunci în SUA – „Destrămarea URSS”. Acolo am aflat de Moldova, de conflictul de pe Nistru. Când, ca examen de final, dna profesoară Olga Medvedko, de la Universitatea din Moscova, ne-a dat să facem o prezentare la orice subiect legat de URSS – o republică, o personalitate, un proces politic -, n-am mai stat pe gânduri. M-am dus la Misiunea RM pe lângă Naţiunile Unite – asta era înainte de Internet! – şi acolo, foarte drăguţ, dl Ambasador moldovean m-a pus în temă şi mi-a dat toată informaţia solicitată. De atunci, am început să mă consider un mare expert în Moldova. Nu ştiam prea multe, acuma îmi dau seama, dar, comparativ cu ceilalţi colegi, eram o adevărata „Wikipedia moldovenească”.
– Pentru un român care a stat peste 20 de ani în SUA vorbeşti foarte bine româna, dar pentru unul care e de aproape doi ani la Chişinău, cunoşti destul de multe cuvinte ruseşti. Cum se produce azi relaţia ta cu Moldova?
– Limbile m-au fascinat întotdeauna. Încerc să ascult cum vorbesc oamenii şi uneori adopt anumite expresii. Sigur, le ţin separate de limbajul profesionist. Lingvistic, Moldova e foarte interesantă, sunt expresii vechi în româna de aici, sunt rusisme moldovenizate. Mă impresionează însă faptul că vorbitorii de rusă, când vorbesc româna, nu vorbesc cu rusisme. Şi nu o dată constat că cei care învaţă româna deseori o vorbesc mai corect decât nativii de română.
– Ai venit la Chişinău la sfârşitul lui 2008 când, ca şi acum, eram în plină campanie electorală. Simţi vreo diferenţă dintre „atunci” şi „acum”?
– Se simt destul de multe diferenţe. Şi acum îmi amintesc că, încă până a veni la Chişinău, unul dintre clienţii firmei noastre m-a rugat să-i fac rost de o informaţie privind un tender anunţat oficial de guvernul moldovean. Eram destul de frustrat de birocraţia din România, dar suspiciunea şi reticenţa de care m-am ciocnit la Chişinău m-au dat peste cap. Simpla întrebare „Unde putem găsi o copie de pe anunţul de tender?” era parată de alte zeci: „Da’ de ce aveţi nevoie?”, „Da’ de unde aveţi acest număr de telefon”, „Da’ cine v-a trimis?”. Luptam cu un perete şi m-am simţit într-o lume demnă de Kafka… Din acest punct de vedere – al transparenţei şi al uşurinţei de a face business – în ultimul an şi jumătate este mult mai bine. Reformele iniţiate acum câţiva ani şi accelerate în ultimul an fac bine Moldovei, dar simt, deja majoritatea politicienilor înţeleg că, pentru ca această ţară să devină cu adevărat competitivă pe arena economică globală, mişcarea către transparenţă şi către aplicarea egala a legii este crucială.
– Totuşi, pe la noi se mai poartă destul de des expresia „nu vreau ca statul să mă ajute, vreau să nu mă împiedice”…
– Acest fenomen se întâlneşte şi în multe ţări europene, doar că în fostele republici sovietice acesta a luat o amploare mai mare. Din păcate, aparatul birocratic masiv, instituţiile care de multe ori se dublează ca misiune şi dorinţa exagerată de a controla şi monitoriza totul deseori sfârşeşte prin sufocarea spiritului întreprinzător şi a poftei de a mai face business într-o anume ţară. Iar multitudinea de funcţionari publici cu care eşti nevoit să intri în contact este un teren fertil pentru corupţie. Şi când ai nevoie de o aprobare urgentă…
– Ţi s-a întâmplat să dai mită?
– S-a întâmplat ca uneori clienţii mei să se ciocnească cu această problemă, dar întotdeauna am simţit că mita este o stradă cu sens dublu. Este o relaţie simbiotică între cel care solicită mită şi cel care dă, şi sunt convins că, dacă unul dintre ei ar înceta această practică, amploarea fenomenului s-ar diminua de la sine. Însă pentru asta e nevoie de educaţie civică şi profesională, împreună cu o elevare în general a standardului de viaţă. Personal, prefer să cred că fiecare putem face ceva în sensul acesta.
– Ai putea numi nişte „elemente” ale sistemului american bune pentru Moldova? Pentru business, justiţie, viaţă pur şi simplu?
– Multe lucruri din sistemul american au la bază un soi de contract social, o înţelegere socială tacită: există convingerea că întotdeauna trebuie să existe o cale practică de a face ceva, toată lumea trebuie să creadă în relaţia de bună-credinţă şi rezonabilitate dintre stat şi oameni etc. Având în vedere că majoritate americanilor cred în asemenea principii, puţinele mere stricate care vor să păcălească sistemul sunt mai uşor de depistat. Cu toţii înţelegem însă că, dacă transpui un sistem care funcţionează pe nişte platforme comune într-o economie în curs de dezvoltare fără a-l ajusta la realităţile locale, te poţi trezi cu un sistem mutant, al cărui finalitate este exact opusul la ceea ce am dorit şi am aşteptat. Sunt anumite practici din sistemul american de politici, de justiţie, de afaceri „aplicabile” în Moldova. Dar trebuie să fie aplicate în mod eficient pentru a avea un efect clar pozitiv, şi asta înseamnă uneori o ajustare la realităţile socio-economice din Moldova.
– Îmi spui de înţelegerea socială dintre stat şi cetăţean, iar eu mă gândesc că la noi se consideră o chestiune de onoare să „freci” statul. Personal, mă gândesc că de vină e faptul că moldovenii nu mizează pe statul lor…
– OK, „frecatul” statului este o practică comună în multe ţări – în SUA toată lumea încearcă să achite cât mai puţine taxe… Însă a minimaliza plata taxelor prin mijloace legale şi a evita impozitele este ceva diferit. Prima este considerată aproape o obligaţie patriotică (râde)… Am observat şi eu că în ţările din Est care trec prin tranziţie lumea aşteaptă ca statul să-i soluţioneze problemele. În SUA aşteptările de la stat sunt minime – poate că se explică şi prin faptul că, atunci când europenii veneau în America acum 200 de ani, li se dădea nişte pământ în Vestul Sălbatic şi… descurcă-te! Ideea e că oamenii trebuie să se bazeze pe ei înşişi, iar Guvernul trebuie să le ofere o platformă egală, iar asta asigură celebra egalitate de şanse. Aceasta a fost şi una din problemele ideologice dintre blocul vestic şi cel estic: comunismul promitea şi „egalitatea oamenilor”, capitalismul – „egalitatea şanselor”. Fiecărui om trebuie să-i dai o şansă – ce face el cu această şansă, îl priveşte. Unul dintre efectele acestei „credinţe”, dacă vreţi, este că un american trece în viaţa lui prin şapte-opt locuri de muncă diferite. În general, condiţiile de angajare sau de concediere a unei persoane în SUA sunt mult mai relaxante. Acest lucru e benefic pentru economie – angajezi şi concediezi în funcţie de necesităţi…
– N-ai nicio şansă să ajungi în Parlamentul nostru cu un asemenea mesaj! La noi chiar şi partidele liberale promovează egalitatea şi echitatea socială…
– Păi, întreg eşichierul politic european e deplasat cumva mai spre stânga, iar aripa stângă a Partidului Democrat de la noi – cea mai aproape de socialism – aici ar fi văzută ca un fel de centru-dreapta. Dar, să fiu explicit: liberalizarea mediului de afaceri nu înseamnă să poţi să dai oamenii afară după bunul tău plac. Înseamnă însă o deschidere a economiei în care oamenii pot deveni mai responsabili prin conştiinţa că, atunci când îşi fac treaba bine, vor fi răsplătiţi pe măsură.
– Vii dintr-o ţară creată de imigranţi, tu însuţi fiind un imigrant. La noi imigraţia cetăţenilor e văzută apriori ca ceva rău. Cum vezi tu fenomenul?
– Dacă e să vorbim de Statele Unite, unul dintre avantajele ţărilor „donatoare” de emigranţi a fost că, la un moment dat, descendenţii acestora au făcut un lobby mare pentru patria lor istorică. Sigur că asta depinde de gradul de cultură civică şi politică al imigranţilor. Dacă moldovenii vor putea depăşi stadiul de lucrători necalificaţi, dacă vor încerca să se integreze în societăţile care i-au găzduit, fără a-şi uita rădăcinile, şi dacă îşi vor face auzită vocea, atunci la sigur imigraţia s-ar putea dovedi benefică pentru Moldova.
– Care sunt metehnele moldovenilor, care nu le permit să progreseze?
– Eu sunt de acord cu cei care spun că moldovenii sunt primitori şi harnici. Ceea ce le-aş reproşa – cu drag! – este teama lor de a încerca ceva nou, un fel de ataşament obsesiv pentru ceea ce ştiu, care de multe ori inhibă inovaţia.
– Americanii, se ştie, nu se tem de inovaţie – acum doi ani chiar au ales, în premieră, un preşedinte de culoare în fruntea ţării. În 2008, în seara de 4 noiembrie mă aflam la Chicago şi-mi amintesc cât de impresionată am fost de şoferul de la autocar, care mi-a spus că, în acea zi de marţi – căci marţea se alege preşedintele în America şi nimeni n-o decretează „zi liberă” – s-a trezit cu o jumătate de oră mai devreme pentru a merge la vot. Cum şi cine îi cultivă cetăţeanului american această dorinţă de a vota?
– Indecizia şi decepţia ar putea fi o mare problemă pentru alegerile din 28 noiembrie, mai ales în situaţia în care există foarte multă lume dezamăgită guvernarea AIE. Coeziunea coaliţiei a fost destul de tensionată şi aceasta a şi generat percepţia că „toţi politicienii sunt la fel şi votul meu nu contează”.
Personal, nu cred că realizările sau eşecurile unui guvern pot fi judecate după doar un an şi jumătate de mandat, însă există primejdia să se repete scenariul pe care îl vedem în SUA zilele astea: entuziasmul electoratului pentru schimbare, care l-a purtat pe preşedintele Obama către victorie acum doi ani, a fost înlocuit cu o apatie şi dezamăgire atunci când aşteptările pentru schimbări imediate nu sunt îndeplinite suficient de rapid. La alegerile parlamentare din SUA de acum câteva săptămâni, susţinătorii lui Obama nu au mai participat la vot în aceleaşi numere şi aşa Democraţii au pierdut controlul Camerei inferioare a parlamentului american. Într-un fel, nimeni n-a câştigat, dar asta face ca actul de guvernare eficientă să fie mai anevoios.
– Şi totuşi, americanii spun vreodată că „votul meu nu contează”?
– Nu, dimpotrivă, este o ruşine când, într-o discuţie, cineva spune să n-a fost la vot – automat eşti văzut ca un fel de şmecher de cartier, căruia nu-i pasă de ţara lui. Americanii cred în vot, chiar dacă au fost eşecuri celebre ale votului american, cel mai recent fiind acel din Florida din …. Dar alegerile, la noi, pe cat de mult polarizează, pe atât de mult consolidează naţiunea americană. Când, în România, luam taxiul ca să merg la muncă, aproape de fiecare dată se găsea câte unul care să mi se plângă de ceva: că i se cere una sau alta, că primăria nu face ce trebuie. Când îl întrebam, însă, dacă a votat, răspunsul, în majoritatea cazurilor, era „Nu”. Dar, dacă n-ai votat, de ce te mai plângi? Dacă alegi să stai pe margine în ziua alegerilor, acolo rămâi şi în continuare!
– Îţi mulţumesc pentru interviu şi sper să te audă… moldovenii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
