După revoluția din februarie 1917, aventurierul Ilie Catărău, ieșit din închisoare, și-a subordonat în scurtă vreme o bună parte din garnizoana Chișinău și s-a înconjurat cu o pază de temut, punând în pericol mișcarea națională și Sfatul Țării, prin lozincile sale anarhiste. Anume Gherman Pântea a fost cel care l-a arestat în hotelul „Londra” și l-a expediat la Odesa.

A încălcat ordinele lui Antonescu

Exemplul de mai sus nu este singurul care dovedeşte curajul lui Pântea. În timpul războiului al doilea mondial, când era primar al Odesei, el se opunea unor ordine emise de mareșalul Ion Antonescu, fiind conștient de pericolul la care se expune. Nu în zadar, după război, locuitorii acestui oraş au depus mărturii în judecată în favoarea lui Pântea.

În materialele dosarului lui se păstrează astfel de declarații:

„Martorul Ing. I. Bădaşcu – fila 37 – declară că în vara lui 1945, mareşalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaicov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea lui Gherman Pântea, că cercetându-se de organele sovietice activitatea acestuia de la Odesa, s-a stabilit că Pântea s-a purtat uman şi civilizat cu populaţia Odesei, intervenţie care a dus la clasarea dosarului lui Pântea Gherman de la Tribunalul Poporului. Martorul mai dă o serie de date, din care rezultă că studenţii şi profesorii din Odesa au stimat şi onorat pe inculpatul Gherman Pântea, în diferite ocazii şi manifestaţiuni, deoarece acesta i-a ajutat în orice împrejurări, când i-au cerut concursul.

În fine, din declaraţia de la fila 39, anexa dosar 738/956, făcută de Arnăutu Taisia, artistă la Opera de la Odesa, cetăţeancă sovietică, aceasta arată, printre altele, că în timpul ocupaţiei, când inculpatul Pântea era primar al Odesei, oraşul era distrus şi populaţia murea de foame, şi Pântea l-a refăcut, a asigurat hrana populaţiei, piaţa fiind foarte bogată şi plină de toate, iar viaţa culturală a Odesei funcţiona ca în timp normal, în limba maternă, începând cu şcoala primară şi terminând cu Opera.”

Diplomaţie pe cont propriu

Conștient de faptul că, odată cu trecerea timpului, „problema basarabeană” va fi tot mai complicat de soluționat, Gherman Pântea își permitea pași de diplomație pe cont propriu, după cum reiese din mărturiile sale:

„Tov. Racovski m-a însărcinat, a adăugat Solschi, să vă comunic dv., că aceasta este singura soluţie pentru rezolvarea problemei Basarabiei şi vă sfătuieşte să primiţi plebiscitul, căci în Basarabia, trăind în majoritatea populaţiei moldoveni, ei desigur vor vota alipirea la România. Acesta este mandatul meu, declară Solski, pe care mi l-am îndeplinit cu toată sinceritatea.” Am mulţumit dlui Solschi pentru comunicarea făcută din partea dr. Racovscki, spunându-i că această problemă este foarte complicată şi mi-e teamă că delegaţia română nu va primi această soluţie. Am comunicat această discuţie intimă dr. Petre Cazacu, care îl cunoştea bine pe dr. Racovski de la Zamfir Arbore, din Bucureşti, unde Racovski venea des, făcând curte fetei lui Zamfir Arbore pe care a şi luat-o în căsătorie. Am căzut de acord cu dr. Cazacu, că dacă ruşii vor propune plebiscit sub armate internaţionale, noi să-l susţinem, căci este imposibil ca moldovenii noştri în număr de aproape 3 000 000 de oameni, după ce a primit din mâna Sfatului Ţării tot pământul aproape în mod gratuit, să voteze întoarcerea la Statul Rus, unde au fost aşa de mult umiliţi şi batjocoriţi din toate punctele de vedere mai mult de 100 de ani.

La deschiderea Conferinţei, lucrurile s-au petrecut exact cum mi-a spus Solschi. Ambasadorul sovietic Crestinschi, fiind mai mare în grad decât Langa Râşcanu, a deschis şedinţa, propunând următoarea ordine de zi: 1. Chestiuni teritoriale; 2. Chestiuni politice; 3. Chestiuni economice.

Delegaţia română, faţă de această situaţie, a cerut o întrerupere a conferinţei pentru a ne pronunţa asupra odinei de zi. Întreruperea a durat o oră şi jumătate. La primul punct propus pentru conferinţă, delegaţia română a făcut o declaraţie prin care spunea că românii nu au nici un litigiu teritorial cu Uniunea Sovietică, căci chestiunea Basarabiei a fost tranşată definitiv de marile puteri la conferinţa de la Paris, recunoscând actul Unirii făcut de Sfatul Ţării şi România, adăuga delegaţia, nu înţelege să renunţe la statutul stabilit de marile puteri, şi să repună din nou în discuţie o chestiune tranşată şi ratificată de marile puteri. Ruşii au făcut-o contra declaraţiei, afirmând că ei nu recunosc actul Unirii, căci Sfatul Ţării nu reprezenta voinţa poporului din Basarabia şi pentru a afla voinţa poporului basarabean, ruşii au cerut plebiscit sub controlul Armatelor Internaţionale.

Conferinţa eşuată

Pentru a dovedi că Sfatul Ţării era emanaţia exactă a poporului din Basarabia, am prezentat conferinţei procesele-verbale ale comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă, de unde se vedea, că moldovenii s-au organizat pe cale revoluţionară ca şi celelalte naţiuni de pe teritoriul fostului imperiu ţarist şi Sfatul Ţării ales de Congresul Ostaşilor Moldoveni veniţi de pe toate fronturile, reprezenta exact voinţa poporului din Basarabia. Delegaţia rusă, mai bine zis preşedintele ei Crestinschi, ne-a rugat să amânăm conferinţa pe 2-3 zile pentru a lua act şi a studia actele noastre. Delegaţia noastră a admis cererea delegaţiei ruse, iar eu am înmânat personal ambasadorului Crestinschi procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui preşedinte am fost, şi procesul-verbal scris în moldoveneşte cu litere ruseşti al congresului militar din 20-27 octombrie, unde se vede cum s-a declarat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi cum s-a ales Sfatul Ţării. După trei zile, conferinţa a reînceput lucrările. Ambasadorul Crestinschi, preşedintele delegaţiei ruse, a luat cuvântul la începutul şedinţei, şi a declarat solemn, că după ce a citit procesele-verbale scrise în limba rusă ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi procesul-verbal al Congresului Militar (20-27 octombrie) el s-a convins că într-adevăr organizaţiile noastre militare moldoveneşti au reprezentat poporul din Basarabia şi au fost formate după regulile revoluţionare, dar totuşi guvernul lui crede, că plebiscitul este singurul mijloc prin care putem rezolva problema Basarabiei, atât de mult discutată şi agitată de poporul rus. Atât Doctorul Cazacu, cât şi eu am fost de părere să admitem plebiscitul pentru a nu lăsa impresia delegaţiei ruse, că noi, românii, avem teamă de rezultatul plebiscitului, însă prof. universitar Mircea Juvara s-a opus în mod categoric plebiscitului pe motiv juridic şi anume, că Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de toate ţările mari, deci are un statut internaţional bine definit şi a admite plebiscitul înseamnă a anula Tratatul de Pace cu Marile Puteri. (…)

Aşa stând lucrurile, conferinţa a luat sfârşit fără niciun rezultat. În aceeaşi zi, eu am fost invitat în mod particular de ambasadorul Crestinschi la Ambasada sovietică din Viena. El mi-a declarat că regretă foarte mult că a eşuat conferinţa, dar apreciind toată atitudinea mea obiectivă în timpul conferinţei şi ţinând seama că eu de fapt reprezint Basarabia ca fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, iar România, ca vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, el pe răspunderea lui personală îmi propune următoarea soluţie pentru tranşarea Basarabiei şi anume, ţinând seama că judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea albă au majoritatea populaţiei străină şi nu moldovenească, noi, românii, să cedăm aceste judeţe Uniunii Sovietice, iar ea în schimb ne va recunoaşte celelalte judeţe cu majoritatea populaţiei moldoveneşti ca aparţinând României.

Negocierile cu Crestinschi

Am răspuns ambasadorului sovietic, că eu care, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, am votat unirea Basarabiei cu România în graniţele ei actuale, nu pot face târg cedând Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeea din anul 1856 a aparţinut Moldovei, şi că România are nevoie şi ea de Gurile Dunării şi ieşire la mare, tot aşa de mult ca şi URSS. Deci, neputând a-mi însuşi acest punct de vedere nu-l pot propune cu atât mai mult guvernului român. Dar folosind acest prilej, eu i-am propus ambasadorului o mare jertfă, pe care Brătianu acceptase să o fac şi anume: în schimbul recunoaşterii Basarabiei să cedăm tezaurul ţării noastre, care, în timpul primului război mondial, a fost trimis la Moscova şi care în acel moment prezenta tot ce avea mai scump România. Această hotărâre Brătianu mi-a încredinţat-o numai mie peste capul delegaţiei noastre oficiale.

Ambasadorul Crestinschi mi-a răspuns, zâmbind, că din tezaurul românesc de la Moscova nu a mai rămas decât casetele, căci ei ameninţaţi din toate părţile de armate străine au fost nevoiţi să cheltuiască tot aurul din Rusia pentru a-şi apăra ţara de invazii străine. La despărţire, Crestinschi mi-a spus amical, că ei nu vor face niciodată război pentru Basarabia, dar vor aştepta un moment prielnic, când Basarabia va reveni la URSS. Aşa a fost: au aşteptat şi cu Mare Putere mi-a luat Basarabia la 28 iunie 1940. De la conferinţa de la Viena, din martie 1924 şi până la 3 iulie1933, când Titulescu, în calitatea lui de ministru de externe în guvernul lui Vaida, a semnat la Moscova alături de alte ţări un Protocol, prin care ţările semnatare în frunte cu URSS îşi luau obligaţia de a respecta graniţele de atunci ale ţărilor semnatare a protocolului, prin semnarea acestui protocol, prin care nouă ne era recunoscută de fapt graniţa Nistru, Titulescu, marele diplomat român, cu renume internaţional, a avut o mare biruinţă diplomatică, căci la această hotărâre contribuise în măsura cea mai largă şi Litvinov, ministru de externe al URSS şi mare admirator al lui Nicolae Titulescu. După semnarea protocolului de la Moscova, la 3 iulie 1933, România a reluat raporturile diplomatice cu Uniunea Sovietică. Ministrul URSS-ului în România a fost numit Mihail Ivanovici Ostrovschi, care gonit din liceul din Kiev pentru propagandă revoluţionară, a făcut ultimii ani de liceu în Bălţi. Aşa că el cunoştea bine Basarabia, moldovenii şi mai mulţi basarabeni în frunte cu Anton Crihan, cu care la liceul din Bălţi au fost în aceeaşi clasă.

Sosind la Bucureşti, Ostrovschi a făcut mai multe vizite basarabenilor şi în special celor din Sfatul Ţării, devenind chiar prieten personal cu Doctorul Daniil Ciugureanu, fost prim-ministru al Unirii Basarabiei. O asemenea vizită Ostrovschi i-a făcut şi lui Inculeţ, care atunci era vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Mi-a făcut o vizită şi mie. Ostrovschi la toţi ne-a declarat, că el a fost trimis la Bucureşti ca unul care cunoaşte Basarabia şi pe basarabeni, căci, cum am mai spus, el a făcut ultimele clase de liceu în oraşul Bălţi şi misiunea lui este de a pregăti şi recunoaşterea Basarabiei de drept nu numai de fapt, cum e acum după Protocolul de la Moscova. Şi spunând despre Titulescu, că este unul din cei mai mari bărbaţi de stat din Europa şi prieten personal al lui Litvinov, Ostrovschi adaugă că în asemenea condiţii, în curând va fi recunoscută Basarabia şi de drept. Dar în schimb ne ruga, dorea şi cerea de la români, în special de la basarabeni, să luptăm împotriva fascismului din România, pe care el îl vedea just în legionari şi cuzişti, adăugând, că URSS este gata să conlucreze cu celelalte partide burgheze pentru a salva omenirea de fascismul german, căci, precum se ştie, Hitler în 1934 deja pusese mâna pe putere în Germania.”

(Sfârșitul în numărul viitor)