Relațiile lui Hitler cu aliații săi, înaintea și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost importante pentru politica externă a Germaniei. O mărturie foarte interesantă despre ceea ce gândea cu adevărat dictatorul Reichului față de ceilalți șefi de state din Axă avem de la cea mai calificată persoană să ne relateze acest lucru: secretara sa personală.

Christa Schroeder a stat zi de zi lângă Hitler din 1933 și până la sfârșitul războiului: 12 ani. Memoriile sale sunt de o valoare excepțională pentru că arată exact cercul interior al puterii din Germania nazistă, cum vedea Hitler lumea pe care avea s-o distrugă și, uneori, lămuresc decizii aparent bizare ale Fuhrerului.

Christa Schroeder, secretara personală a lui Hitler, felicitându-l pe acesta la împlinirea a 50 de ani

În volumul “12 ani cu Hitler” regăsim mărturiile Christei Schroeder consemnate în 1947 de căpitanul Alfred Zoller, din Armata a 7-a americană. Importanța lor este sporită de faptul că, fiind luate imediat după încheierea războiului, amintirile erau încă proaspete, iar ulterior nu s-a intervenit asupra textului.

„Aproape până la sfârșit, Hitler a manifestat pentru Mussolini o amiciție profundă și sinceră“

Despre Mussolini, cel mai apropiat colaborator dintre șefii de state, se poate spune că Hitler l-a “păcălit” cumva să-l atragă în război. I-a promis că-i va da teritoriile pe care Aliații i le refuzaseră Italiei la sfârșitul Primului Război Mondial.

Mussolini știa că armata sa nu e pregătită de conflict și, chiar în 1939, i-a cerut lui Hitler să nu porneasă un război cu anglo-francezii cel puțin până în 1942. Dar s-a băgat singur, până la urmă, în conflict, când a devenit clar că Franța va fi învinsă de Germania.

Oportunist, Mussolini a crezut că e momentul să pună și el mâna, facil, pe o parte din teritoriul francez. Intrarea sa în conflict avea să le aducă nemților numai probleme suplimentare.

Relația lui Mussolini cu Hitler s-a strâns pe parcurs. Inițial, în 1934, Italia a fost la un pas să intervină militar împotriva Germaniei, când Hitler a vrut să anexeze prima oară Austria. Ulterior, raporturile de forțe între cele două state s-au inversat

Dacă Il Duce nutrea un sentiment de teamă și de inferioritate față de Hitler, acesta din urmă, ne relatează secretara sa, îl privea pe Mussolini cu simpatie și amiciție sinceră.

Ce gândea Hitler despre Benito Mussolini: “Aproape până la sfârșit, Hitler a manifestat pentru Mussolini o amiciție profundă și sinceră. Se simțea legat de Duce prin identitatea căilor parcurse. Constata, totuși, cu regret, că Mussolini nu se bucura de o libertate de acțiune la fel de absolută ca a lui, întrucât se afla într-o situație de dependență în raport cu Casa Regală a Italiei. N-a contenit niciodată să-i reproșeze asta. După vizita sa oficială la Roma, în 1937, mi-a povestit că rămăsese înmărmurit văzând cu ce condescendență trufașă fusese tratat Il Duce de regele Victor Emmanuel. Mi-a mărturisit că că trebuise să se constrângă să nu-și suspende voiajul în semn de protest contra umilințelor permanente la care fusese supus Mussolini. La defilarea militară de la Roma, se amplasaseră scaune pentru membrii familiei regale și pentru el, în timp ce Mussolini trebuise să stea în picioare, în spatele lor, pe toată durata manifestației! «Asta m-a revoltat într-o asemenea măsură, încât am fost pe punctul de a provoca un scandal oficial. Doar din stimă pentru Duce n-am dat frâu liber indignării mele în fața unei asemenea lipse de tact și de respect.»

După trădarea și prăbușirea Italiei, calda simpatie a lui Hitler pentru Duce abia dacă s-a estompat puțin. Cred că a căpătat doar nuanța unui sentiment de compasiune. Îl trata, atunci, pe Mussolini ca pe un frate mai mic care ar fi putut să-și răscumpere un păcate de tinerețe urmând neabătut sfaturile celui mai vârstnic. Hitler refuza cu obstinație să acorde atenție eforturilor lui Mussolini de a-l convinge că evenimentele internaționale impuneau o schimbare radicală a politicii cu privire la o serie de probleme.

Marea dezamăgire a lui Hitler nu s-a manifestat decât după eliberarea Ducelui de cătree Skorzeny. «Jurnalul» lui Mussolini, care fusese găsit cu acea ocazie și de care Hitler a luat personal cunoștință, a pus caracterul fondatorului fascismului într-o lumină nouă pentru el. În cursul cozeriilor sale, Hitler ne-a dat unele amănunte, subliniind deficiențele și duplicitatea schimbătoare a «leului din peninsulă». Își rezuma dureroasa surpriză prin următoarele cuvinte, rostite cu tristețe: «Mărturisesc că m-am înșelat. Mussolini nu era, totuși, decât un spirit îngust. Am acum dovada incontestabil㻓.

„Hitler admira mai ales caracterul corect și incoruptibil al lui Antonescu, calități ce contrastau puternic cu metodele și uzanțele dragi compatrioților săi“

Argumentele lui Antonescu, în discuțiile cu Hitler pe teme militare, erau competente și deosebit de riguroase, „în cel mai pur stil de Stat Major”, relatează secretara dictatorului german. Prelucrare FOTO: Julia Koterias

Adolf Hitler avea încredere în dictatorul român Ion Antonescu – lucru care nu se poate spune deloc și cu privire la ofițerii armatei române. Antonescu, un filo-antantist convins (a fost mâna dreaptă a lui Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial, multe dintre planurile de operațiuni ale armatelor române în acea perioadă aparținându-i), a semnat alianța cu Germania de nevoie.

România pierduse în doar câteva luni, în vara lui 1940, aproape tot ce obținuse în 1918: Nordul Ardealului, Basarabia, parte din Bucovina și Cadrilaterul. Situația era disperată, iar Antonescu a înscris țara pe orbita Axei după prăbușirea Franței – aliata și garanta granițelor noastre.

Hitler i-a promis Basarabia, dar nu s-a angajat niciodată la ceva ferm în privința Transilvaniei, în ciuda faptului că Antonescu a deschis frecvent discuția.

Hitler avea nevoie de petrolul românesc pentru a continua războiul și nu există nicio îndoială că, dacă țara noastră ar fi refuzat să-l livreze, ar fi fost ocupată militar.

Dincolo de asta, simpatia și încrederea lui Hiter față de Antonescu izvorau din lucruri concrete. Christa Scroeder relatează că românul se prezenta de fiecare dată, la întruniri, foarte bine documentat, iar argumentele sale militare erau de bun-simț, “în cel mai curat stil de Stat-Major”. Fost ofițer de stat-major în timpul Primului Război Mondial, Antonescu avea o competență și experiențe superioare lui Hitler în această privință.

Ce gândea Hitler despre Ion Antonescu: “Hitler manifesta o profundă simpatie pentru Antonescu nu doar în calitatea acestuia de aliat, ci și pe planul uman. De câte ori vorbea despre el, o făcea în termenii cei mai cordiali. În cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, veghea cu o grijă deosebită la securitatea șefului guvernului român. Odată, mi-a mărturisit că argumentele dezvoltate de Antonescu în timpul discuțiilor referitoare la desfășurarea războiului purtau întotdeauna pecetea bunului-simț. Constata de asemenea, cu satisfacție, că Antonescu nu venea niciodată la o consfătuire fără a aduce cu el o voluminoasă documentație și că rapoartele sale erau întotdeauna redactate în cel mai curat stil de Stat-Major. Hitler admira mai ales caracterul corect și incoruptibil al lui Antonescu, calități ce contrastau puternic cu metodele și uzanțele dragi compatrioților săi. Singurul reproș pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale țării sale.

Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupției și a trădării. Această constatare îi insufla temerile cu privire la securitatea lui Antonescu. Dar acesta nu lua niciodată în serios avertismentele repetate ale Fuhrerului“.

„Hitler resimțea o profundă decepție pentru ingratitudinea pe care «Caudillo» o manifestase față de el“

Franco (în centru) a reușit să-l „fenteze” pe Hitler (dreapta) și să mențină neutralitatea Spaniei. El a ajutat, totuși, Germania livrându-i materii prime foarte importante pentru efortul de război. FOTO: yabiladi.com

Relația lui Hitler cu dictatorul spaniol Francisco Franco a fost sinuoasă. L-a sprijinit în timpul războiului civil din 1936-1939 și e posibil ca, fără ajutorul german și italian, comuniștii spanioli ar fi reușit să rămână la putere, creând un stat bolșevic după model sovietic în extremitatea vestică a Europei.

Dar Franco, prudent, n-a făcut greșeala lui Mussolini, evitând să se angajeze în război de partea Germaniei. A fost o decizie foarte inspirată din partea sa, având în vedere deznodământul războiului.

Un rol important l-a jucat Wilhelm Canaris, șeful Abwehr (serviciul de spionaj german), care în 1940, într-o întrevedere cu Franco, l-a avertizat pe acesta că Germania nu era deloc sigură de câștigarea războiului. Discuția avea loc exact în momentul în care Hitler în presa pe spaniol să i se alăture militar.

Din acea clipă, Franco a devenit tot mai evaziv, până când Hitler a renunțat, furios, să-și mai pună speranțe în el. Cu toate acestea, Spania a jucat mai departe un rol important pentru Germania, furnizându-i pe parcursul conflictului materii prime importante, care-i lipseau. Spaniolii au jucat inclusiv rol de intermediari, importând petrol pe care, apoi, îl livrau germanilor.

Ce gândea Hitler despre Francisco Franco: “Ori de câte ori Hitler vorbea despre Franco, aveam impresia că resimțea o profundă decepție pentru ingratitudinea pe care «Caudillo» o manifestase față de el. Acest resentiment a devenit deosebit de pronunțat după întrevederea de la Hendaye. Hitler se dusese acolo cu ferma convingere că Franco avea să subscrie la planul de campanie elaborat pentru ocuparea Gibraltarului. Hitler mărturisea că firea nehotărâtă și evazivă a lui Franco cauzase Germaniei și aliaților săi grave prejudicii. «Franco – obișnuia el să repete – va vedea că atitudinea lui îl va duce pe el însuși la pierzanie.»

Pe măsură ce poziția de neutralitate a Spaniei se afirma, decepția lui Hitler se transforma în desconsiderație. În cele din urmă, pentru a-și marca în mod limpede disprețul, evita sistematic să-l menționeze pe Franco în discuțiile sale de la gura sobei. Pentru el, practic, Caudillo nu mai exista“.

https://colectionaruldeistorie.ro