Acum două decenii şi ceva descopeream obiceiul de hram din satul Roghi, de lângă Dubăsari – ca oricine trece pe lângă o casă, să fie invitat de stăpânii acesteia să intre (era de prost gust să refuzi), aşezat la masă şi îndemnat să bea un pahar de vin şi să guste din bucate, apoi să i se dăruiască o pâine coaptă special pentru această ocazie. Sper să se fi păstrat această tradiţie şi până azi, deoarece semnificaţia hramului la români este dată de actul deschiderii omului către ceilalţi oameni prin valorile casei, pâinii şi vinului: casa mea, sugerează gestul gospodarilor, nu-i doar adăpost şi cetate, ci un templu al familiei, în care se săvârşeşte reîntruparea comunitară a oamenilor prin pâine şi vin. Speranţa mea ar putea fi confirmată şi de faptul că directoarei gimnaziului din localitate, dna Nadejda Ghidirimschi, i-a fost decernată cea mai înaltă distincţie de stat – Ordinul Republicii, această inteligentă şi curajoasă femeie reuşind să menţină şcoala toţi cei douăzeci de ani de independenţă (pentru noi), dar de atacuri neîncetate la identitatea spirituală a satului (pentru rogheni), în spaţiul congenital al românităţii. Directooarea din Roghi n-a cedat nicio „pietricică” din hramul satului, al cărui produs spiritual este şi ea însăşi.
Nici chişinăuienii nu-şi cedează oraşul străinilor, votând al doilea termen un primar general necomunist. Străinii însă intraseră mai demult în cetate, ne cuceriseră deja casele şi hramurile purtate de părinţii din părinţi, dezlocuind însăşi ideea de hram cu posibilitatea de îmbătare pe gratis (na haleavu) cu vin.
În SUA, ţara care reprezintă cel mai bine valorile civilizaţiei moderne, zonele de reşedinţă sunt împestriţate de drapelul de stat, acesta fiind arborat pe faţada unui număr mare de case, iar în Danemarca drapelul de stat este zilnic ridicat şi coborât în faţa fiecărei case, pe un catarg special construit. Ambele ţări au un cult deosebit pentru flori şi iarbă, americanii reuşind să-i depăşească pe nordicii danezi „la iarbă”, cultivarea ei în spaţiile locuite fiind un adevărat cult, care-şi are rădăcinile, fireşte, în tradiţia britanicilor. Noi onorăm mai mult grâul, care se mai numeşte şi pâine sau, la ţăranii munteni ai lui M. Preda, bucate, şi vinul, dimpreună cu casa, iarba având şi ea o semnificaţie importantă în sistemul nostru de valori, însă valori date prin vorbire – sunt iarbă, scrie Grigore Vieru, mai mult de-atât nu pot fi, vorbirea fiind manifestarea esenţială a conştiinţei noastre. Onorându-şi caracterul natural al fiinţei, americanii îşi îmbracă spaţiul de locuire în iarbă, peste care îşi arborează conştiinţa civică (drapelul). Noi ne arătăm lumii prin natura spiritualizată – pâinea şi vinul, într-un spaţiu locuit, deci îndumnezeit (Heraclit, M. Heidegger) – casa. Iar fiind un spaţiu îndumnezeit, fiecare casă are şi un hram, reprezentat de sfântul ocrotitor pe care şi l-au ales mirii în timpul cununiei.
Noi, chişinăuienii, ce hram sărbătorim azi? Al îmbuibării şi uitării de sine? Un alt „sfânt” n-am observat să se arate dinspre baruri şi rockul din scenă…
