Iertarea care eliberează
Şi nu banalul şi tehnicul „îmi pare rău” – deşi nici pe acesta nu am învăţat încă să-l spunem, nici măcar atunci când suntem conştienţi şi convinşi că am greşit – dar iertarea adevărată, care îl eliberează pe cel vinovat, dar şi pe cel care a avut de suferit. Gândurile au pornit de la o melodie cântată la un final de petrecere – „am să te iert în fiecare noapte şi-ai să mă minţi în fiecare zi…” – şi au ajuns la un vers din poetul rus Vladimir Levi, care s-ar traduce în felul următor: „Iubirea se măsoară cu puterea de a ierta, ataşamentul – cu durerea despărţirii, iar ura – cu dispreţul cu care îţi aminteşti de promisiunile făcute” (pentru cei care ştiu rusa, vedeţi http://www.serann.ru/t/t322_3.html).
Cine ştie să ierte mai uşor – bărbaţii sau femeile? Cei părăsiţi sau cei care părăsesc? Cei răniţi sau cei care, voit sau ne-voit, rănesc? De ce ar trebui iertate şi „victimele”, nu doar „călăii”? Dar poate că „victimele” şi-au dorit atât de mult să fie victime, încât „călăilor” nu le-a rămas decât să fie călăi?
I-am pus întrebarea unui amic care, de peste 13 ani, nu-i poate ierta unei femei faptul că a iubit-o. Iar ea l-a părăsit… Şi nu-i poate ierta cu atâta pasiune, încât nici măcar un pahar de vin, la o reuniune mondenă unde se pomenesc din întâmplare, nu binevoieşte să-i aducă… L-am întrebat dacă e convins că a iubit-o şi dacă, nu cumva, era doar ideea lui despre sine. Sau poate că soclul pe care o urcase era, în realitate, o colivie de rigori cărora ea nu le putea şi nu dorea să le facă faţă? Iar ea a simţit acest egoism al lui şi l-a eliberat… L-am sfătuit s-o elibereze şi el, iertând-o şi, astfel, să se elibereze şi pe sine. Iar la următoarea reuniune mondenă, să ciocnească un pahar.
Timpul. Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!