Iluzia protecției ruse, o istorie a „aliaților” trădați. Lecția Maduro pentru iubitorii de Moscova
Istoria oferă numeroase exemple în care conducătorii sau națiunile care și-au pus speranța în protecția Rusiei au sfârșit amarnic dezamăgiți. Maduro este doar ultimul exemplu în care Moscova și-a trădat un aliat.
Un caz care ar trebui să șocheze iubitorii de Lume Rusă din România este căsătoria fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena de Moldova, cu Ivan cel Tânăr, moștenitorul tronului Moscovei, gândită ca o alianță strategică majoră. În logica epocii, Moldovei i se promitea sprijin politic și militar din partea Moscovei, iar curtea rusă câștiga prestigiu prin legătura cu unul dintre cei mai respectați conducători ai Europei de Est.
Realitatea de la Kremlin a fost însă alta. După moartea timpurie și suspectă a lui Ivan cel Tânăr, Elena a devenit incomodă pentru Ivan al III-lea și pentru noua sa soție, Sofia Paleolog. Fiul Elenei, Dmitri, deși inițial recunoscut ca succesor, a fost rapid marginalizat. Intrigile de la curtea rusă au dus la arestarea Elenei și a fiului ei, acuzați de complot.
Elena de Moldova a murit în detenție, iar Dmitri a fost înlăturat definitiv de la succesiune. Moscova nu doar că nu și-a respectat angajamentele față de Ștefan cel Mare, dar a sacrificat fără scrupule propria alianță dinastică. Episodul rămâne un exemplu timpuriu al modului în care promisiunile rusești se dizolvă atunci când interesele de curte o cer.
Un caz timpuriu este Tratatul de la Gheorgievsk (1783) dintre Imperiul Țarist și regatul est-georgian Kartli-Kakheti. Prin acest acord, statul caucazian a acceptat un protectorat rus, în schimbul garanției solemne că țarina Ecaterina cea Mare va apăra integritatea teritorială și va menține dinastia domnitoare. În realitate, când pericolul a sosit, promisiunile au fost hârtie goală. În 1795, Persia a invadat Georgia, a prădat capitala Tbilisi, iar Rusia nu a mișcat un deget în ajutorul georgienilor, lăsând țara devastată. Abia după dezastru, Ecaterina a mimat o reacție militară, dar a abandonat-o rapid. La scurt timp, împăratul Pavel I al Rusiei a decis anexarea Georgiei, desființând dinastia pe care tratatul jurase să o protejeze. Cu cinism, rușii au transformat protectorul în cuceritor, încălcând flagrant obligațiile asumate. Cu alte cuvinte, promisiunea de apărare rusă a valorat cât cerneala de pe tratat.
Un alt episod ilustrativ este alianța româno-rusă din secolul al XIX-lea. În Războiul de Independență (1877-1878), România a permis trupelor țariste să traverseze teritoriul său spre a lupta cu Imperiul Otoman, obținând în prealabil garanții că integritatea sa teritorială va fi respectată. Rezultatul? După victorie, Rusia a ocupat și anexat sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail), străvechi teritoriu românesc, încălcând angajamentele și obligând România să accepte „compensații” teritoriale în Dobrogea. I.G. Duca sintetiza perfect lecția acelei trădări: „când era Rusia la mijloc, nici o garanție nu era de prisos… un guvern care nu ar fi avut prevederea ca Rusia să ne înșele și să ne batjocorească a doua oară [ar fi fost aspru judecat]”. Cu alte cuvinte, după precedentul din 1878, doar naivii mai puteau lua „cuvântul” Rusiei drept garanție. Ironia sorții a făcut ca România să fie nevoită să învețe din nou această lecție dureroasă în Primul Război Mondial.
În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, contând pe promisiunile de sprijin militar ale Franței, Angliei, dar mai ales ale Rusiei țariste. Tratatul semnat la București prevedea o ofensivă concertată a Rusiei pe frontul de est, pentru a ușura presiunea asupra armatei române. Acele promisiuni însă „nu și-au respectat obligațiile asumate”. Armata țaristă, sub comanda generalului Brusilov, nu și-a continuat ofensiva cu vigoarea promisă, lăsând forțele Puterilor Centrale libere să se concentreze împotriva României. Consecințele directe au fost catastrofale, iar armata română a fost împinsă în defensivă, Bucureștiul ocupat, iar țara s-a trezit practic abandonată de aliatul de la Răsărit. După revoluția bolșevică din 1917, rușii au încheiat unilateral armistițiul cu inamicul, lăsând România singură pe front, înconjurată de inamici.
Guvernul român nu a avut de ales decât să capituleze temporar, semnând pacea de la Buftea-București în primăvara lui 1918. Crunta ironie este că Rusia promisese în 1914 să apere integritatea teritorială a României și dreptul acesteia la refiunile locuite de români de sub ocupația austro-maghiară, dar în 1918 România însăși era ciopârțită și forțată la o pace umilitoare. Cuvintele unui cronicar militar român sunt grăitoare: „ofensiva victorioasă a armatei române a fost oprită… aliatii – Rusia, Franța, Anglia, Italia – nu și-au respectat obligațiile… ofensiva pe frontul rusesc nu a continuat cu vigoare”, lăsând România în cea mai neagră situație. Iar când țara a fost strânsă cu ușa, „fiind părăsită de aliații săi din Antantă… a fost pusă în imposibilitate să facă altceva decât să trateze [pace] cu inamicul”. Pe scurt, pentru a doua oară într-o jumătate de secol, „marele aliat de la Răsărit” și-a încălcat angajamentele față de România și a lăsat-o în voia sorții.
Nici în epoca modernă Rusia (sau înainte URSS) nu s-a dovedit un protector mai fidel. În anii Războiului Rece și după, dictatori din diferite colțuri ale lumii au aflat pe pielea lor că sprijinul Moscovei e trecător.
Slobodan Milošević a pariat constant pe reflexul „frățesc” al Moscovei, inclusiv pe solidaritatea slavă, ortodoxă și veto-ul rusesc care să-i salveze regimul. În 1999, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, el a sperat că Rusia va trece de la retorică la sprijin militar real, mai ales apărare antiaeriană, intelligence, logistică sau măcar o amenințare credibilă de escaladare. Nu s-a întâmplat. Conducerea rusă, slăbită economic și interesată să evite ruptura cu Washingtonul, a ales să fie mediator, nu scut.
Momentul-cheie a fost procesul de negocieri. Emisarul rus Viktor Cernomîrdin, împreună cu mediatorii occidentali, a presat Belgradul să accepte planul care a dus la retragerea forțelor sârbe din Kosovo și la administrarea internațională a provinciei. Milošević a primit formule juridice despre suveranitate, dar a pierdut controlul efectiv pe teren. Episodul „marșului” trupelor ruse spre aeroportul Priștina a fost mai degrabă teatru, iar în final în final, contingentul rus a intrat într-un aranjament coordonat cu NATO, fără pârghii decisive asupra rezultatului final.
„Trădarea” s-a văzut și după 2000, iar când regimul lui s-a prăbușit, Moscova a trecut rapid la relații cu noile autorități, nu i-a oferit refugiu și nu a împiedicat extrădarea lui la Haga. Rusia a oferit proteste, nu protecție reală. În final, a rămas singur, util doar ca episod în negocierile Rusiei.
Un alt exemplu notoriu este oferit de Saddam Hussein, tiranul Irakului, a fost în anii ’70-’80 un apropiat al Uniunii Sovietice, primind armament și sprijin diplomatic. Cu toate acestea, când Saddam a invadat Kuweitul în 1990, pariind că vechiul său aliat sovietic îl va proteja de riposta occidentală, s-a înșelat amarnic. Lumea a asistat uimită cum Mihail Gorbaciov și URSS nu doar că nu l-au sprijinit pe Saddam, dar s-au alăturat taberei adverse. Ambasadorul Irakului la ONU era consternat să vadă că, la 29 noiembrie 1990, Uniunea Sovietică a votat pentru rezoluția Consiliului de Securitate care autoriza folosirea forței împotriva Irakului. Practic, Moscova a dat undă verde intervenției militare conduse de SUA pentru eliberarea Kuweitului.
Cu alte cuvinte, Kremlinul a întors spatele „prietenului” Saddam exact când acesta stârnise mânia comunității internaționale, preferând să se alinieze cu Occidentul. Nici în 2003, când SUA au invadat Irakul pentru a-l înlătura definitiv pe Saddam, Rusia (n.r.: deja condusă de Putin) nu a făcut altceva decât proteste verbale la ONU. Nicio „umbrelă” de securitate rusă nu a venit peste Bagdad. Saddam Hussein a sfârșit răsturnat și executat, iar pariurile lui pe vechea prietenie cu Moscova s-au dovedit iluzorii.
Un alt lider care a mizat pe sprijinul rusesc este Muammar Gaddafi din Libia. Deși nu era un aliat tradițional al URSS precum Saddam, Gaddafi întreținuse relații cordiale cu Moscova și cumpărase armament sovietic timp de decenii. Totuși, în 2011, când o revoltă internă a izbucnit și NATO a intervenit împotriva regimului său, Rusia nu și-a folosit dreptul de veto la ONU pentru a bloca acțiunea militară occidentală. Președintele de atunci, Dmitri Medvedev, s-a abținut la votul Rezoluției 1973 a ONU (care a deschis calea intervenției NATO), spre furia premierului Putin, care mai târziu l-a criticat public pe Medvedev pentru că a „permis” răsturnarea lui Gaddafi. Rezultatul? Gaddafi a fost înlăturat și ucis, iar Rusia a rămas spectator, regretând târziu că și-a lăsat încă un partener de izbeliște. Dacă la Tripoli „prietenia” Moscovei a fost pasivă, la Damasc ea avea să fie pur interesată.
Cazul Siriei merită o atenție specială, pentru că aici Rusia pare, la prima vedere, să contrazică tiparul abandonului. În 2015, intervenția militară rusă în Siria l-a salvat pe dictatorul Bashar al-Assad de la o cădere iminentă. Însă o privire mai atentă arată că Moscova nu a acționat din loialitate față de Assad, ci din calcul geopolitic rece. Până în 2015, regimul de la Damasc pierduse controlul asupra majorității teritoriului, armata era sleită, iar Assad se sprijinea deja pe Iran și gruparea libaneză Hezbollah pentru a supraviețui. Rusia i-a oferit doar sprijin diplomatic și arme, dar a ezitat ani de zile să intervină direct. Ceea ce a motivat Kremlinul, în final, să trimită avioanele de luptă și rachetele asupra Siriei nu a fost vreo obligație cavalerescă față de aliat, ci teama că prăbușirea lui Assad ar amenința interesele strategice ruse, precum baza navală de la Tartus, influența în Orientul Mijlociu și prestigiul de mare putere.
După ce occidentalii l-au înlăturat pe Gaddafi în Libia, Putin a decis să tragă linia în Siria. Cu alte cuvinte, Assad a beneficiat de excepția care confirmă regula, și anume faptul că rușii te „apără” numai dacă îi avantajează pe ei. Protecția oferită Siriei a venit în primul rând să servească obiectivelor ruse, și anume să prevină un nou regim pro-occidental și să demonstreze puterea militară a Rusiei, nu din vreo loialitate altruistă față de liderul de la Damasc.
Atunci când interesele Moscovei s-au schimbat, soarta lui Assad a fost tranzacționat ca monedă de schimb.
Poate cel mai edificator exemplu contemporan despre inutilitatea încrederii în protecția Rusiei este cel al Armeniei. Această mică țară din Caucaz s-a considerat multă vreme sub aripa ocrotitoare a Moscovei, legată printr-un tratat de alianță (n.r.: CSTO, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă) cu Rusia și găzduind trupe ruse pe teritoriul său. Armenii mizau că Rusia îi va apăra în caz de agresiune, mai ales față de vecinul ostil, Azerbaidjan. Dar când a venit momentul adevărului, armenii au descoperit cu amărăciune că promisiunile Kremlinului nu valorau mare lucru.
În toamna lui 2020, Azerbaidjanul, sprijinit de Turcia, a declanșat un război pentru a recuceri regiunea Nagorno-Karabah, aflată sub controlul etnicilor armeni. În pofida tratatului și a așteptărilor de la aliatul rus, intervenția Moscovei a întârziat. Abia după șase săptămâni de conflict și pierderi grele, Rusia a intermediat un armistițiu, trimițând câteva mii de „pacificatori” ruși ca garant ai încetării focului. Armenii sperau că prezența militară rusă și asigurările lui Vladimir Putin vor proteja populația armeană rămasă în enclavă. Trei ani mai târziu, aceste speranțe au fost spulberate violent. În septembrie 2023, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă fulger asupra Karabahului, iar pacificatorii ruși nu au mișcat un deget. În câteva zile, regiunea a capitulat, zeci de mii de armeni au fugit într-un exod disperat, iar operațiunea militară fulger a Azerbaidjanului a făcut de râs garanția lui Putin din 2020, conform căreia pacificatorii ruși vor proteja populația din Nagorno-Karabah.
Sentimentul de trădare la Erevan a fost uriaș, refugiații armeni acuzând Rusia că i-a trădat și i-a mințit, iar prim-ministrul Nikol Pașinian declara public că în momentul dificil „ne-au lăsat singuri, ne-au abandonat… sunt păreri că am fost trădați”. Pentru Putin, care poza în protectorul Caucazului, situația a fost elocventă. Eșecul Rusiei de a proteja Armenia, un vechi aliat, a fost o schimbare șocantă, iar pentru alte națiuni mici din jur, mesajul este clar, și anume cine ar mai putea avea încredere în Rusia pe viitor.
Imaginile cu convoiul de 120.000 de armeni expulzați din Karabah sub privirile impasibile ale soldaților ruși sunt dovada vie a valorii reale a garanțiilor de securitate oferite de Moscova. Armenia, legată la mâini de alianța cu Rusia, a constatat prea târziu că pariase pe un partener dispus s-o sacrifice pe altarul propriei sale înțelegeri cu Turcia și Azerbaidjanul. Ca urmare, guvernul armean a început să se distanțeze rapid de Moscova, retrăgându-se practic din CSTO și căutând relații de securitate cu Occidentul.
Nu în ultimul rând, Venezuela oferă un exemplu aproape tragicomic al credinței oarbe într-o umbreluță rusească găurită. Regimul autoritar al lui Nicolás Maduro de la Caracas a cultivat o strânsă prietenie cu Rusia în ultimul deceniu, mai ales după ce a devenit paria pentru Occident. Maduro a semnat contracte de armament cu Moscova, a primit credite, iar propaganda oficială prezenta Rusia ca un aliat care va împiedica orice tentativă a SUA de a-l răsturna de la putere. În 2019, când opoziția venezueleană și o parte a comunității internaționale (inclusiv SUA) nu l-au mai recunoscut pe Maduro ca președinte legitim, acesta s-a fălit cu sprijinul Kremlinului, ba chiar a găzduit bombardiere ruse pe aeroporturile din Venezuela într-o demonstrație de forță. Cu toate acestea, realitatea arată că Moscova nu are nici capacitatea, nici intenția de a salva cu adevărat regimul Maduro dacă situația degenerează.
Da, legăturile militare și economice sunt vechi, Venezuela are avioane și rachete rusești, iar Rosneft a investit în zăcămintele sale petroliere, însă aceste conexiuni de durată au oferit puțină protecție pentru regimul de la Caracas. Rusia este suprasolicitată pe plan global, cu priorități mult mai presante, precum războiul din Ucraina, decât să trimită trupe în Caraibie. De altfel, atunci când în toamna 2025 au apărut zvonuri de manevre militare americane în zonă, răspunsul rusesc a fost vag și rece. Ministrul de externe Lavrov a admis că Venezuela nici măcar nu a cerut ajutor militar, iar Kremlinul s-a mărginit la declarații formale despre respectarea suveranității.
Asemeni Armeniei sau Iranului, și Venezuela descoperă că statutul de mare putere al Rusiei nu se traduce automat în ajutor concret pentru aliații îndepărtați. Până la arestarea sa, loialitatea vocală a lui Maduro față de Putin ținea mai mult de sfidarea SUA decât de obținerea unui ajutor militar real, iar relația cu Rusia îi oferea lui Maduro mai mult capital propagandistic decât protecție concretă. Într-adevăr, când SUA au masat trupe și nave în apropiere, Maduro a primit în schimb doar încurajări verbale de la Moscova.
Cei care cred în angajamentele de protecție ale Rusiei se înșală amarnic. Fie că e vorba de tratate scrise pe hârtie stropită cu sigiliu imperial sau de strângeri de mână televizate cu Vladimir Putin, garantul de la Răsărit și-a încălcat cu regularitate promisiunile, și-a abandonat aliații la greu sau i-a folosit ca pe niște pioni sacrificabili pe tabla marilor sale jocuri de putere. Tonul ironic este dat chiar de cinismul istoriei. Rusia se oferă mereu să fie „protectorul” tău, până în ziua când chiar ai nevoie de protecție, atunci îți amintește brusc că nu ți-a promis nimic concret sau că are alte priorități. Iar dacă protestezi, ți se poate răspunde, parafrazând celebrul proverb: „Rusia nu are aliați permanenți, ci doar interese permanente”.
În definitiv, alianța cu Rusia seamănă cu îmbrățișarea unui urs. La început te simți ocrotit, însă la nevoie ursul se va alege pentru el și riști să fii strivit. Armenia a aflat asta, Siria știe și ea că nu trebuie să-și doarmă somnul liniștit, iar Maduro, oricât a fluturat portretul lui Putin, trăiește pr propria piele crudul adevăr.
Istoria ne învață, așadar, că „prietenia” Kremlinului vine mereu cu un asterisc, și cine se bizuie pe ea o face pe propria răspundere. Cine uită acest lucru se expune acelorași deznodăminte tragice sau ridicole, repetând un ciclu al naivității geopolitice. Iar Rusia, indiferent de regim sau epocă, și-a demonstrat vocația de a-și dezamăgi sistematic partenerii, dacă nu cumva de a-i trăda de-a dreptul, atunci când vântul istoriei își schimbă direcția. Oricine își pune nădejdea în sabia rusească pentru apărare ar face bine să-și amintească zicala: „Ai grijă ce îți dorești.” Pentru că, de prea multe ori, „protectorul” rus a fost de negăsit la ceasul primejdiei, sau s-a numărat printre cei care au împărțit prada.
