Îmi pare rău pentru comportamentul de copil, pe care îl mai las uneori la iveală. De această dată, nu am ales momentul potrivit.
Nu am fost niciodată bună la jocurile ce măsurau „cât timp poţi sta tăcut”. Urăsc tăcerea, mai ales între doi oameni care au mereu un subiect de discuţie. Ignorarea celuilalt poate fi cea mai bună armă. Arde ca şi arşiţa de afară. Iar tu o poţi mânui excelent. Cum rezişti? Trebuie să-mi zici şi mie secretul acestui joc. Să ştii însă că îmi pare rău pentru acest joc în tăcere.
Îmi pare rău pentru lipsa curajului de a-ţi spune „Am greşit”, privindu-te în ochi. În mintea mea, am zis-o de multe ori. După ce repeţi aceleaşi cuvinte, exprimându-le în diverse forme şi tonalităţi, când le materializezi în voce sună foarte banal. De fiecare dată, când treci pe lângă mine, să ştii că îţi spun „Îmi pare rău!”.
Şi sunt sigură, în câteva luni voi râde de această situaţie. Nici nu-mi voi aduce aminte de la ce a pornit totul. Pentru ca această perioadă să vină mai repede, îţi zic, din nou, „Îmi pare rău!” şi te invit să întoarcem fila. Am atâtea să-ţi spun…”.
Nu e uşor să-ţi ceri iertare de la o persoană pe care ai rănit-o – fie părinte, prieten, coleg sau partener. Dar de fiecare dată când eşti sinceră cu tine, laşi orgoliul într-o parte şi accepţi că ai greşit, un „Îmi pare rău!” te face să te simţi mai liberă, parcă şi respiri mai uşor. Cu toţii greşim, important e să recunoaştem cu inima deschisă, privind oamenii în ochi.
Silvia Ursu
psihologie@timpul.md
Timpul Suplimentul Femeia
