Își imaginează că peste vreo șase minute s-ar putea auzi, la numai câțiva pași, sunetul unor chei. Și da, este de-acum pregătit să sară în picioare și să o întâmpine. Are și un buchețel de flori pe masă, cam ofilit, dar special pregătit pentru ea. Rămâne însă pe loc, pentru că, din păcate, nu se întâmplă nimic.
Așa stă zile și nopți întregi așezat pe un scaun. Nici nu mai știe dacă scaunul e vechi sau nu, întreg sau rupt. Știe, în schimb, că e plin de praf și el, și scaunul. A uitat de când stă în această poziție cadaverică și se gândește că timpul nu e decât o teorie de doi bani. Într-o zi a constatat că nici acele ceasornicului, la fel ca și norii de pe cer, nu se mai mișcă, și nici vântul nu mai bate în geam. De la o bucată de vreme, doar un noian de fulgi cade domol peste blocurile neînsuflețite din jur. Simte că și fulgii o așteaptă pe ea și asta îl bucură.
Este exact ora trei dimineața, când se uită la ceas. Fiecare clipă durează decenii, în timp ce straturile de praf se așează tot mai intens peste el. La un moment dat, nici nu mai sesiza faptul că praful l-a acoperit în întregime. Pentru că trecuseră deja mulți ani de așteptare. Pe pământ nici nu mai existau oameni, erau un fel de roboți. Sentimentele umane ieșiseră din modă, natura nu mai funcționa ca altădată și se instaurase în era mecanizării. Doar el, un singur homo sapiens, a mai rămas să o aștepte…
Înăbușit în praf, inspiră adânc. Sare de pe scaun. Constată că ochii îi deveniseră mai mici, că ridurile faciale i se înmulțiseră, că mâinile îi erau scorțoase, iar picioarele nu-l mai țineau. Nu înțelege dacă are în ochi praf sau păr, dar oricum e ceva alb. Nu pricepe dacă e praf sau piele moartă atunci când își linge buzele. Se uită fără privire la ceasul cel negru, cu ilustrații romantice și aurii, care i-a fost foarte drag. Este într-adevăr ora trei. La televizor se spune că e dimineață, dar el vede că e noapte. Scââârț…
O mâna gingașă, ca cea a mamei, a împins ușa. Era ea. L-a tras iute de mână și l-a scos de acolo, șoptindu-i:
– Te așteptam.
– Și eu… Mi-a venit timpul, zici?
Așa a dispărut ultimul om, după ce umanitatea a devenit un mecanism fără suflet.
