În culisele Istoriei – A VOTAT CONTRA UNIRII ȘI-A MURIT ÎNTR-O PUȘCĂRIE SOVIETICĂ

Fiecare dintre ei a avut motivele sale. Arcadie Osmolovski, un pedagog foarte bun, cu reputaţie, un social-democrat cu un stagiu mare, avea şi el motive să se împotrivească actului Unirii. El considera că nici România, nici Ucraina nu au dreptul să ocupe Basarabia. Acest spaţiu trebuia să rămână liber şi pe acest teritoriu să se formeze un stat independent.

În perioada 1917-1918 Arcadie Osmolovski a activat în cadrul primului Parlament al Basarabiei, manifestându-se ca un apărător înverşunat al minorităţilor naţionale, luând atitudini ostile faţă de România, care, la acel moment, era pe cale să aducă armatele în Basarabia.

Remarcăm faptul că într-o problemă-cheie relaţiile Basarabiei cu Ucraina, el a menţinut echilibrul, preferând Basarabia independentă.
Era firesc să mergem pe urmele lui şi să-i reconstituim destinul. Cu ajutorul astronomului Alex Găină, am luat legătura cu profesorul Vladimir Smirnov de la Universitatea din Odesa, care s-a ocupat de studierea biografiei cosmografului Alexandru Dimitrievici Osmolovski, fratele lui Arcadie Dimitrievici Osmolovski. Acest cercetător ne-a pus la dispoziţie dosarul de care aveam nevoie şi în care am descoperit partea biografiei care ne lipsea, cum a trăit după expulzare şi cum a murit fostul deputat al Sfatului Ţării.

În dosarul lui cu numărul 13919-P de la GPU din Odesa scrie că a fost arestat la 7 martie 1931.

Se păstrează în dosar filele în care nobilul ereditar Arcadie Osmolovski scria: „M-am născut în or. Chişinău, în 1877, în familia funcţionarului Camerei de Control, ajutor de revizor. Tata lucra concomitent la Camera de Control şi la Colegiul Agricol. În familie erau 11 copii – 9 fraţi şi 2 surori. Trei dintre ei au murit. Fiecare dintre noi se stăruia să-l ajute pe tata în problema întreţinerii familiei. Începând cu clasa a patra de gimnaziu, eram repetitor pentru elevii codaşi. În felul acesta, îmi câştigam banii pentru îmbrăcăminte şi manuale.

La momentul absolvirii gimnaziului, acumulasem o sumă de 200 de ruble. Aceasta mi-a permis să plec la Sankt Petersburg, la universitate. Era anul 1896. Am absolvit Universitatea din Petersburg în 1901, Facultatea Fizică şi Matematică, Departamentul Istorie naturală, specializarea Geologie.

Anii mei de studenţie au coincis cu o perioadă revoluţionară foarte activă în rândul tineretului şi organizaţiilor de opoziţie. Chiar în primul meu an de studenţie, după participarea la demonstraţia de „Vetroskoe” am nimerit în puşcăria „Krestî”, dar nu pentru mult timp.

Aceste tulburări, care au cuprins aproape toate instituţiile superioare de învăţământ, au făcut să fiu exclus din universitate şi să fiu trimis sub supravegherea poliţiei. Manifestul ţarului a făcut ca eu şi tovarăşii mei, care fuseseră trimişi în armată şi excluşi din universitate, să ne întoarcem înapoi. Am continuat studiile, dar numai la terminarea cursului am fost din nou arestat şi exilat fără dreptul de a locui în localităţi unde există universităţi şi fabrici.

Aşa s-au format viziunile mele politice, aşa au trecut anii mei de studenţie. Acest fapt s-a datorat în mare parte unei grupări social-democrate Iskra, care se constituise dintr-un grup de studenţi poporanişti. În jurul acestei Iskre s-a grupat partea cea mai serioasă a studenţimii. Ei îşi duceau munca de agitaţie în mediul muncitoresc.

Scopul lor era de a trece mişcarea studenţească de la lupta în mediul academic, la lupta politică în mase. Din 1903, am fost pedagog la şcolile medii din Chişinău. Însă anii 1905-1906 au făcut să particip la lupta politică şi pentru un timp să las la o parte treburile pedagogice. Pentru articolele publicate în revista Narodnîi uciteli, fiind acuzat că difuzez informaţii false, cu scopul de a discredita guvernul, am fost băgat la puşcărie. Însă, peste două luni de zile am fost eliberat.

Scăpat de puşcărie, m-am căsătorit.

Imediat după asta, mi s-a propus să fiu profesor la Liceul Comercial, iar mai apoi la Gimnaziul din Mariupol, unde am lucrat un an. În 1909 am revenit la Chişinău şi am rămas acolo până la ocuparea Basarabiei de către români.

Pe timpul când mă aflam la Chişinău, în afară de munca pedagogică, am făcut cercetări hidrogeologice la comanda Zemstvei Guberniale a Basarabiei…”

În continuare, tot Arcadie Osmolovski scrie despre anul cel mai important din viaţa Basarabiei, anul 1917. Mărturiile lui sunt foarte preţioase din motivul că realităţile istorice sunt descrise din unghiul de vedere al unui revoluţionar, ajuns să-şi realizeze visurile, dar care prin voia destinului ajunge să fie în opoziţie cu sine însuşi:
„Anul 1917 a tulburat adânc viaţa social-politică a Basarabiei. A atras marele interes al populaţiei la viaţa politică. Era acea perioadă, când se ţineau lanţ şedinţele, congresele şi se discutau aprig evenimentele curente. Existau diferite păreri. Ce-i de făcut şi cum trebuie să facem?
Una dintre cele mai mari consfătuiri a fost Congresul Învăţătorilor din Basarabia. Congresul a criticat faptul că şcoala rusă domină în Basarabia şi a luat decizia ca învăţământul să se facă în limbile materne. Pentru realizarea acestei hotărâri, Congresul a format câteva comisii: moldovenească, ucraineană, evreiască, bulgară şi rusă.

Aceste comisii trebuiau să elaboreze programe şcolare, comune pentru toate naţionalităţile. În al doilea rând, comisiile trebuiau să fie preocupate de cursurile, pe care urmau să le studieze fiecare naţionalitate în parte. Şi în al treilea rând, trebuiau manuale pentru fiecare limbă. Eu am participat activ la aceste lucrări, fiind desemnat preşedinte al comisiei ucrainene. Lucrul sporea, fiindcă se lucra foarte prietenos şi nu apăreau nici un fel de neînţelegeri. Însă de la un timp, o parte din învăţătorimea moldovenească a început să se orienteze spre România. Preşedintele acestei grupe de învăţători moldoveni era Pantelimon Halippa, care afirma că fără susţinerea şi ajutorul României în Basarabia niciodată nu vor fi create şcoli moldoveneşti.

Pe de altă parte, se mai întâlneau şi asemenea cazuri, de a folosi comisia ucraineană pentru învăţământ în alte scopuri, ceea ce nu corespundea cu interesele şi necesităţile regiunii. Am fost nevoit să iau cuvântul şi să vorbesc împotriva orientării nu numai spre România, dar şi spre Ucraina.

În 1917-1918, la Chişinău a fost creat un Parlament, Sfatul Ţării, în care intrau 138 de deputaţi. Sfatul Ţării însemna Sovet stranî, reprezentanţii Sfatului Ţării se ocupau de viaţa socială şi politică a Basarabiei, de problema agrară. Sfatul Ţării era compus din ţărani şi inteligenţime. Eu am fost delegat încolo de partea ucrainenilor. Mulţi erau de părere ca pământul să devină comun, dar nimeni nu-şi imagina cum trebuie de făcut asta şi cum de legiferat.

În orice caz s-a ajuns la părerea că trebuiesc confiscate pământurile moşiereşti şi cele mănăstireşti.

Sfatul Ţării a dat dovadă de indecizie şi chiar neputinţă la soluţionarea problemelor economice şi la încercările de a soluţiona problemele politice. Anunţând formarea Republicii Moldoveneşti, Parlamentul s-a apucat de elaborarea Constituţiei, de împăciuirea diverselor curente politice. Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, spunea: „Numai pe calea convingerilor reciproce şi acceptării altor păreri putem obţine integritatea şi unitatea”.

În ţara în care se declarase independenţa erau în circulaţie diverse bilete bancare: ţariste, odesite, ucraineşti, să emită banii proprii Sfatul Ţării n-a avut curajul.

Fiind originar din Basarabia, eu eram foarte cointeresat pentru găsirea unor soluţii echitabile. Se vorbea că în această situaţie, când Sfatul Ţării este neputincios, Basarabia va fi înghiţită de vecinul din dreapta sau de vecina din stânga. Eu consideram că România, înghiţind Basarabia, va anula toate victoriile revoluţiei, trebuia de opus acestui pas. Cât priveşte vecina din stânga, Ucraina, eu înţelegeam perfect că acolo merge o luptă internă şi orişicare ataman poate câştiga. Şi este necesar să aşteptăm când ideea revoluţionară va lua forme clare şi concrete.

Eu eram pentru independenţa Republicii basarabene…

În scurt timp, în Sfatul Ţării a avut loc o grupare, conform provenienţei de clase. S-a format Partidul Ţărănesc, care i-a unit pe ruşi şi ucraineni. Toate încercările de a organiza grupări în baza programelor politice nu s-au soldat cu succes.

Exista o grupă care milita pentru Unirea Basarabiei cu România. Când a fost pusă pe tapet chestiunea anexării Basarabiei la România, numai trei deputaţi, inclusiv eu, am votat împotrivă. Marea majoritate s-a abţinut. Pentru faptul că am votat împotriva Unirii cu România, pentru faptul că n-am vrut să fiu angajat în administraţia locală, la finele lunii octombrie 1918 am fost arestat de Guvernul român şi expulzat peste Nistru.
La început, în Ucraina am locuit la Celbase, judeţul Dnestrovsk. Acolo lucram, fiind împuternicit de comisariatul învăţământului public din Odesa, care se supunea Guvernului Republicii Populare Ucrainene.

În 1919 am trecut din Celbase la Odesa, unde se instaurase puterea sovietică. Aici mi s-a propus să fiu profesor la Gimnaziul ucrainean în numele lui Ivan Franko. Puţin mai târziu mi s-a propus să predau geologia şi mineralogia în Institutul Învăţătoresc Ucrainean, abia deschis.
În scurtă vreme, un desant de voluntari vechinişti au aruncat toate instituţiile culturale ucrainene. Cu greu am reuşit să fim găzduiţi pe str. Manejnaia. Aici se aciuaseră Gimnaziul ucrainean în numele lui Ivan Franko, Institutul Fredelevski şi studioul ucrainean.

Iarna, aceste instituţii au trezit suspiciunile autorităţilor. A avut loc percheziţie şi au nimerit în serviciul contrainformaţiilor a albilor. Însă peste 2-3 zile dechiniştii au fugit şi eu m-am pomenit liber, deja sub roşii.

Odată cu plecarea dechiniştilor s-a reluat construcţia sovietică. Împreună cu Arnăutu (împuşcat în 1937 – V.A. Smirnov) şi Maleev am intrat în componenţa unei „troici”, care, iniţial, conducea învăţământul public în regiunea Odesa.

Eu lucram în secţia şcolară. Odată cu sosirea în Odesa a tovarăşului Reappo, el a început să conducă instituţia noastră. Eu am fost delegat în satul Isaevo, în filiala Institutului Învăţământului Public din Odesa, unde urmam să organizez o instituţie de învăţământ cu şcoală, cu educaţie prin muncă şi un oraş al copiilor. N-am reuşit să normalizez relaţiile mele cu autorităţile locale. Şi în rezultat, în urma dispoziţiilor lui Voinisenskii C.K. (Comisia Extraordinară), în 1921 ne-a arestat pe toţi, ne-a adus la Odesa. În scurtă vreme, au fost lămurite toate neînţelegerile, noi am fost eliberaţi şi ne-a propus din nou să plecăm în satul Isaevo, să continuăm lucrul deja început. Însă arestarea noastră i-a speriat pe studenţii din Isaevo, toţi au început să ceară transferarea la Odesa. În 1922 m-am convins că încercarea de a fonda la Isaevo o filială a Institutului din Odesa nu are şanse de izbândă. O secţie a şcolii superioare, într-o asemenea înfundătură, nu poate exista.
Eu am trecut la Odesa, unde predam geologia şi mineralogia în sectorul ucrainean al Institutului Învăţământului Public, de asemenea, la Tehnicumul Industrial de Comerţ, la Şcoala Profesională Chimică, la Universitatea Muncitorească Serală. La Odesa am reluat cercetările mele ştiinţifice şi am început să studiez limanurile.

În rezultatele unor excursii am scris câteva lucrări ştiinţifice, care au fost tipărite în analele tovărăşiei ştiinţifice din Odesa de pe lângă ANVU, cu contribuţia lui B.M. Komarov. Cu Boris Mihailovici Komarov am făcut cunoştinţă încă în 1919, când am venit din Celebas la „Spilţi vciteliv”…”.

Din această perioadă reţinem o singură discuţie pe care Arcadie Osmolovski a purtat-o cu Bogdan Komarov: „Eu m-am împărtăşit cu nişte amintiri, povestind felul cum românii m-au expulzat din Basarabia. A venit vorba şi despre Sfatul Ţării şi despre poziţia mea în această chestiune. B.M. Komarov şi-a expus părerea lui. Republica Basarabeană, ca stat independent, nu putea să existe. Iar dorinţa dvs. de independenţă îşi avea originea în faptul că sunteţi foarte mult legat de Basarabia. În felul acesta, Bogdan Mihailovici mi-a explicat atitudinea mea faţă de actul Unirii cu România prin aceea că eram prea strâns legat de Basarabia şi în comportamentul meu n-am reuşit să ţin cont de realităţi”.

Arcadie Osmolovskii a activat în această organizaţie până în 1929, când a fost arestat. Remarcăm faptul că arestarea din 1929 n-a fost unica. Prima arestare a fost în 1926, a doua în 1929, iar a treia în 1931. Ultima arestare a fost fatală pentru Arcadie Osmolovski. La 27 aprilie s-a produs moartea lui. Actul medical atestă un atac de cord, cu descrierea amănunţită a felului cum arătau gura, faţa, limba, cutia toracică, dar această descriere amănunţită nu este convingătoare pentru Vladimir Smirnov, care pune la îndoială faptul că moartea lui n-a fost rezultatului unei violenţe.

La 3 mai 1931, acelaşi anchetator Talantov emite o decizie prin care dosarul lui Arcadie Osmolovski a fost clasat, pe motivul că anchetatul a decedat. La 16 iunie 1931, ajutorul procurorului Odesei semnează transmiterea în arhivă a dosarului lui Arcadie Osmolovski.
În felul acesta, şi-a încheiat zilele o personalitate foarte interesantă, care nu şi-a găsit locul nici în Basarabia românească, nici în Ucraina Sovietică. Iar numele lui a rămas strâns legat de votul împotriva Unirii.

Cine ştie, poate dacă ar fi fost un pic mai deschis în intenţiile lui democratice, acceptând dreptul basarabenilor la repararea greşelilor istorice din 1812, poate şi el ar fi avut altă soartă…