Ironiile prietenilor sunt un indiciu ce reflectă obişnuinţa lui de dedublare şi amicii nu scăpau ocazia să facă haz pe socoteala abilităţii lui proverbiale. Revista Viaţa Basarabiei, chiar în numărul jubiliar dedicat activităţii lui Ion Pelivan (nr. 7 – 8, 1936), plasează o epigramă sugestivă, pe care autorul n-a dorit s-o semneze, dar este limpede că face parte din cercul de prieteni:
O epigramă lui I.Gh. Pelivan
Cu puterea ta de muncă,
Pentru-a ţării făurire,
Eşti în stare şi capabil
Să mai faci o alipire.
***
Transnistrenii doar aşteaptă,
Strânşi de ruşi ca în juvăţ.
Dar să ştii, că iar profitul
Îl va trage Inculeţ.
Ion Inculeţ este un reprezentat tipic al generaţiei Unirii. S-a născut la 5 aprilie, anul 1884, la Rezeni, judeţul Lăpuşna. Trece prin şcolile duhovniceşti ale Basarabiei, dar în 1905, după absolvirea seminarului, pune punct carierei parohiale, înscriindu-se la Universitatea din Dorpat, dar se transferă la Petersburg unde în 1911 absolvă studiile universitare. Participă activ la evenimentele din 1906-1907.
Botezul primelor confruntări cu autocraţia l-a primit împreună cu ceilalţi colegi ai săi de la ziarul Basarabia, durerea provocată de reacţiunea ţaristă fiind la fel de adâncă ca şi a prietenilor săi.
Nicolae Popovschi i-a dedicat o schiţă aparte rămasă în manuscris în unul dintre caietele sale de însemnări. Schiţa memorialistică a fost scrisă sub formula unui scenariu cinematografic. Fiecare scenă reînvie un episod: „Anul 1906, dacă nu mă înşel. Un comitet din cinci inşi, înfiinţat la Chişinău, sub îndemnul şi cu mijloacele aduse de Constantin Stere, a început să scoată întâiul ziar românesc – Basarabia. Printre colaboratori era şi Ion Inculeţ, pe atunci elev al Seminarului Teologic, nu ştiu din ce clasă. Primea 20 sau 25 de ruble pe lună. Semna „Ion Gându”. Parcă-l văd, seara, într-o cameră din clădirea redacţiei de pe str. Armeană colţ cu Brătianu (Podolscaia), cu paltonul aruncat pe spate, cu gulerul ridicat, aplecat deasupra mesei. Eu eram membru în comitet. Cu Inculeţ n-am schimbat atunci nici o vorbă”.
În paginile de memorii adunate sub genericul O revoluţie trăită, tipărite în revista Generaţia Unirii (nr. 1, 10 aprilie 1929), găsim impresiile personale ale lui Ion Inculeţ, care nu scapă prilejul să prevină cititorul că se va referi numai la evenimentele la care a participat personal: „Mi-aduc aminte de starea mea sufletească de atunci. Fiu de ţăran-moldovean dintr-un sat răzeşesc – Rezeni – aşezat de Ştefan cel Mare la hotarul dintre judeţele Lăpuşna şi Tighina. Moldovenii – fără drepturi politice – erau la bunul plac al clasei conducătoare. Pământul strămoşesc – robit şi el în mâini străine. Limba străină în şcoli, biserică şi dregătorii. Dispreţ manifestat, cu ocazie şi fără ocazie, faţă de poporul băştinaş, din partea celor care cârmuiau…
…Cu asemenea simţăminte, noi, fireşte, doream izbânda revoluţiei…
…Însă pentru a învinge în revoluţie, trebuia să ştii alături de cine sau contra cui să lupţi.” (Sublinierea îmi aparţine – Iu. C.)
Aş dori să reţinem atenţia asupra acestei teze. În ea e rezumatul lecţiei pe care politicianul de mai târziu Ion Inculeţ îl va folosi efectiv la Chişinău. Şi ceea ce pentru unii însemna o simplă mişcare de giruetă, pentru el era o necesitate dictată de experienţa revoluţiei ruse.
A doua lecţie de activitate revoluţionară a însuşit-o practic, activând în Sovietul de la Petrograd: „În primul Soviet de la Petrograd am intrat şi eu, fiind delegatul Uniunii profesorilor, şi astfel am avut ocaziunea să cunosc acolo de aproape, personal, pe toţi membrii de frunte, începând cu Kerenski, Lenin, Troţki; să cunosc de asemenea de aproape dedesubturile luptei ce se desfăşura şi să particip la această luptă, în scopurile mele, în modul cel mai efectiv”.
Fac abstracţie de unele concluzii ce în paginile lui Ion Inculeţ au un aer de retrospecţie. Iau în valoare absolută numai gama experienţei politice pe care el o împrumută direct de la făuritorii revoluţiei; mai adaug orizontul larg ce se deschidea din Petersburg asupra tuturor mişcărilor revoluţionare. La Chişinău, în acea vreme nu era nici un politician care ar fi avut un asemenea bagaj. Existau luptători înverşunaţi: Pelivan, Halippa, Gore, Ghibu ş.a.m.d., dar o figură complexă era lipsă.
Martori oculari ai restructurării, noi cunoşteam prea bine procesele analoage care se petrec sub ochii noştri. Eroii aveau alte nume, dar esenţa proceselor era sinonimă.
În ziua de 3 martie 1917, la sugestia autorităţilor, pentru prima dată de când exista capitala de nord a Imperiului Rus s-au adunat basarabenii, viitorii emisari ai Guvernului Provizoriu care urmau să plece la baştină şi să adâncească procesele revoluţionare. Aceste emoţionante clipe în memoriile lui Ion Inculeţ sunt descrise astfel: „După prima, s-au mai ţinut vreo câteva adunări. S-a hotărât să se trimită în Basarabia o delegaţie de 80 oameni (câte 8 de judeţ), care au luat parte în persoană la revoluţie şi care să le spună celor de acolo ce înseamnă revoluţie, că revoluţia începută la Petrograd înseamnă eliberare, eliberarea naturii, a pământului, eliberarea neamului.
Cei 80 aleşi pe judeţe au fost dintru întâi iniţiaţi în teorii şi cunoştinţe de drepturi constituţionale, de drepturi omeneşti. Nu se puteau vedea elevi mai atenţi şi mai stăruitori. Lecţiile se ţineau la o şcoală eparhială, unde eram şi eu profesor. Toţi veneau la orele fixate cu caiete, unde mâinile, deprinse mai mult să ţină cornul plugului sau arma, luau note din cele spuse de noi, profesorii.
Cursurile au durat vreo două luni.
Am cerut lui Kerenski să dea permisiune soldaţilor şi ofiţerilor ce intrau în delegaţie să plece în Basarabia; permisiunea a fost dată, cu atât mai mult cu cât Basarabia era considerată, din punct de vedere al revoluţiei, ca o Vandee. Revoluţionarii din Petrograd trebuiau să iniţieze pe cei din Basarabia.
Şi în ziua de 25 mai 1917, delegaţia era gata de plecare. S-au pus la dispoziţie vagoane speciale”.
La sfârşitul lunii august Ion Inculeţ se întoarce în Basarabia. Integrarea lui în procesele revoluţionare n-a fost uşoară. A fost nevoit să se aclimatizeze la noile condiţii, să-şi reprofileze anumite teze, să renunţe la unele concepţii, să îmbrăţişeze ca prim punct ideea eliberării naţionale.
În tumultuoasele zile de octombrie 1917 profesorul Petre V. Haneş se afla la Chişinău. Evenimentele acelor tulburi timpuri nu puteau să nu-şi găsească oglindire în paginile scrise de Domnia Sa. Intuiţia lui profesională de istoric literar l-a ajutat să selecteze fără greş momentele cele mai importante: „Deputaţii sunt poftiţi să aleagă pe prezidentul Sfatului Ţării. Auzisem că pe I. Pelivan, cunoscut ca cel mai bun moldovean. Auzisem vorbindu-se mult de el, din acest punct de vedere, la Chişinău, dar nu-l văzusem încă. În şedinţa aceasta de constituire a Sfatului Ţării, între deputaţii care plângeau la auzul lui Deşteaptă-te, române, cântat în clipa deschiderii şedinţei, am băgat de seamă pe unul blond cu ochelari, îmbrăcat ruseşte. Era tocmai I. Pelivan…
Moldovenii s-au lăsat însă de candidatura lui Pelivan şi au ales preşedinte pe Ion Inculeţ, docent universitar la Petrograd, de fel însă moldovean din Chişinău, unde învăţase şi seminarul. Între deputaţi erau 30% nemoldoveni. Aceştia bănuiau pe cei moldoveni de separatism, de desfacere cu Rusia, şi-i învinuiau între altele că urmăresc să ia măsuri asupritoare faţă de naţionalităţile nemoldovene din Basarabia. Purtarea deputaţilor moldoveni a ţinut pururea seamă de bănuielile acestea. Inculeţ era singurul dintre ei care întrunea simpatiile tuturor, şi ale deputaţilor moldoveni, şi ale celor nemoldoveni. În adevăr se procedează la votarea prin vot secret şi Inculeţ dobândeşte unanimitatea voturilor. Când ocupă locul de prezident, doamna Alistar, deputat, – erau şi două doamne în Sfatul Ţării – îl îmbracă cu o lentă tricoloră, ceea ce stârneşte un nou avânt de entuziasm şi un nou ropot de aplauze. Preşedintele vorbeşte în moldoveneşte şi apoi în ruseşte, ca să mulţumească şi să arate principiile democratice pe care le va apăra. S-a impus de la început printr-un tact deosebit în conducerea dezbaterilor şi în genere a întregii politici a Sfatului Ţării.
El a ştiut să ducă de minune frânele politice în Basarabia în vremea aceasta grea de la Autonomie până la Unire. A împăcat toate curentele, îndrumându-le spre interesele basarabene”.
Numai el ştie cum manevra abil printre zecile de piedici, era asemenea unui schior slalomist care cobora de pe munte în plină viteză, având pe umeri povara responsabilităţii pentru destinul baştinei.
Dacă răsfoieşti paginile ziarului Sfatul Ţării din 1917–1918, descoperi numeroase explicaţii şi dezminţiri făcute de Inculeţ. Era presat de populaţia rusofonă care intuia venirea oştirilor româneşti la Chişinău, îl certau moldovenii pentru prea multă indulgenţă faţă de adversari, îl atacau indirect bandele de dezertori care semănau pârjol şi haos pe această palmă de pământ.
Dintre numeroasele pilde de adevărată diplomaţie de care a dat dovadă I. Inculeţ oferă una singură spicuită din cartea lui Gherman Pântea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei (Chişinău, 1932). Din conspectul cuvântării de încheiere la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 rezultă tot dramatismul situaţiei lui Ion Inculeţ: „Cu adâncă emoţiune vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Domnia voastră cu unanimitate de voturi m-aţi pus în capul Sfatului Ţării şi în mod cinstit, ca un revoluţionar adevărat şi democrat, am muncit pentru binele poporului.
În fracţiunea ţărănească s-a spus astăzi, că eu nu fac ceea ce s-ar cuveni şi n-am muncit cât a trebuit. Eu, domnilor, până la vârsta de 15 ani am fost ţăran şi interesele ţărănimii îmi sunt scumpe! Fiecare pas al meu este pătruns de iubire faţă de ţărani şi fiecare pas al meu a fost dictat de interesele şi nevoile ţărănimii; eu întotdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat de ea. Domniile voastre cunoaşteţi bine părerile mele şi evoluţia lor, şi iată vă spun, că tot ce se face acuma se face în interesele ţărănimii noastre. Aici se spunea, că se poate sta la o parte. Poate, dar nu ţăranii, care în afară de pământ nu se pot aştepta la nimic. Şi eu cu conştiinţa curată vă spun, că actul unirii, care se săvârşeşte astăzi, se face pentru binele ţărănimii şi conştiinţa mea, a alesului ei, este curată.
Şi acuma, domnilor deputaţi, să-mi daţi voie să vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Pentru rezoluţia blocului moldovenesc au votat optzeci şi şase (86) deputaţi; împotrivă trei (3); s-au abţinut treizeci şi şase (36); absenţi treisprezece (13).
Cu majoritatea de optzeci şi şase (86) voturi împotrivă a trei (3) rezoluţia pentru unirea Basarabiei cu România a blocului moldovenesc este primită (Aplauze furtunoase).
Trăiască unirea cu România-mamă!”
Şi în toată perindarea de posturi, care i se oferă şi din care demisionează, în funcţie de jocul politic, Ion Inculeţ gustă pâinea de ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri. Şi dacă slujba ministerială îi măcina timpul în audienţe şi consilii, era în orarul lui o ferestruică care îi trezea nostalgia şi erau nişte şedinţe pe care le aştepta cu o tainică plăcere – adunările de la Academia Română.
Admiterea lui I. Inculeţ în Academie (10 octombrie 1918) a fost un act de recunoaştere a meritelor sale politice şi ştiinţifice şi s-a făcut prin contribuţia strălucitului savant Petru Poni, care i-a şi făcut prezentarea. A fost ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (1927-28), ministru de Interne (1933-1936), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1936-1937) fiind unul dintre liderii Partidului Liberal. Cedarea Basarabiei la 28 iunie 1940 a fost pentru el o catastrofă.
Ion Inculeţ a murit la 18 noiembrie 1940.
Presimţirile negre ale lui Ion Inculeţ în scurtă vreme s-au adeverit. Toţi fruntaşii basarabeni au încercat chinurile purgatoriului comunist. Unii, un pic mai norocoşi, au reuşit în cele din urmă să se salveze, alţii şi-au plătit cu viaţa trecutul glorios, rămânând să zacă în gropi comune, în morminte necunoscute…
În imagini:
1. Ion Inculeț
2. Guvernul României Mari condus Arthur Văitoainu. I. Inculeț, ultimul din dreapta, din rândul doi, cu căciula în cap
3. Casa lui Ion Inculeț de la Bârnova, jud. Iași
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
