Rar mamă care să-şi iubească copilul într-asemenea măsură ca să vândă casa şi să-i dea banii ca să scoată o revistă. Sofia Bezviconnaia a făcut-o, a vândut casa ca fiul ei Gheorghe la 23 de ani să poată tipări o revistă istorică.
Rar copil care la fel ca Gheorghe Bezviconi, până în ultima clipă a vieţii a purtat în suflet doar icoana mamei, iar atunci când ea a murit, fiecare nou număr al revistei Din trecutul nostru apărea cu fotografia şi dedicaţia pentru mama.
Sofia Bezviconnaia (1876, Jitomir – 2.IV.1934, Chişinău) a fost mama irepetabilului istoric Gheorghe Bezviconi, pe care l-a născut în 1910 la Jitomir, dintr-o superstiție. Până la el cei doi copii pe care i-a avut au decedat prematur. Și cineva dintre cunoscuți au sfătuit-o să plece din Chișinău și să nască în altă parte. Sfatul a fost bun și băiatul a supraviețuit.
Sofia Bezviconnaia s-a născut în familia consilierului de stat L.L. Pigulevski. În familie a primit o educație aleasă. Dar ceea ce a urmat face parte dintr-un destin cu totul deosebit. În 1892, după absolvirea liceului, părăseşte casa părintească şi îşi câştigă singură existenţa. Era animată de ideea poporaniștilor, mersul în popor și existența unei tinere pe cont propriu.
În Basarabia cunoaște o persoană remarcabilă și deși fusese anterior căsătorit se mărită în 1904 cu inspectorul general al navigaţiei din Basarabia Gavriil Bezviconnâi, un om foarte cult şi talentat: pictor, memorialist. Deși era o mamă care născuse deja trei copii, în 1912, absolvă Cursurile superioare de limbi moderne ale M. Bobrişceva-Puşkina, din Petersburg. Finisarea studiilor coincide cu decizia să facă o călătorie de studii prin Europa, ajungând în Franța se înscrie la Universitatea Sorbona perfecţionându-şi cunoştinţele de franceză. Doar începutul primului război mondial au împiedicat-o să-și ducă planurile legate de studii la realizare.
Dragostea pentru limbile și culturile străine a cultivat-o și fiului Gheorghe, care-și scria articolele istorice în limbile română, rusă și franceză și care se descurca fără dificultăți în limbile latină, germană și engleză. Scria în aceste limbi şi recunoaşterea internaţională i-a venit mai repede ca cea din propria ţară cum ades se întâmplă în cazul concetățenilor noștri..
În biografia scrisă de Tatiana Bezviconi și rămasă în manuscris, păstrată în arhiva mea am consemnat câteva detalii edificatoare pentru descifrarea destinului lui Gheorghe Bezviconi:
„De mic îi plăcea cititul, ca cineva să-i citească. La început îi citea mama, mai târziu sora cea mare. Un mic apartament în curte a fost închiriat la două doamne bătrâne, și în loc de chirie trebuia(u) să citească cu vocea tare… De mic avea pasiunea portretelor. Ceasuri întregi tăia, clasa și lipea lungi cearșafuri ale familiilor însemnate și personajelor istorice din întreaga Europă. Se nășteau mari genealogii, ramură importantă a istoriei și care mai târziu îi va aduce și renume de un genealogist de seamă…".
Sofia Bezviconnaia nu dispunea de posibilități financiare deosebit de mari, dar a contribuit, cu modestele mijloace financiare de care a dispus, la editarea revistei Din trecutul nostru (1933-1939), publicație devenită celebră în spațiul european, ediție îngrijită de către fiul său Gheorghe Bezviconi, care va deveni un ilustru cercetător şi istoric, un genealogist irepetabil.
Credea nespus de mult că fiul ei va reuși să se impună în lumea delicată a istoricilor. Și n-a greșit. La zece ani de la moartea istoricului, în 1976, Nicolae Grosu, unul dintre oamenii care l-au cunoscut scria următoarele: „Născut din părinţi intelectuali, cu vechi tradiţii cărturăreşti în familiile lor, Gh. Bezviconi a trăit de mic copil în lumea cărţilor, dar mai ales în lumea cărţilor de istorie.
Scumpa lui mamă, Sofia Bezviconi, pentru care a avut toată viaţa un adevărat cult, i-a insuflat încă din copilărie dragostea pentru frumos şi adevăr, precum şi aspiraţiile către cele mai înalte idealuri.
Din primii ani de şcoală, sub îndrumarea mamei sale, citea tot ce-i putea fi de folos, dar mai ales cărţi de istorie, care îi produceau mai multă plăcere decât oarecare alte cărţi.
Trecutul omenirii pe care nu-l găsea decât în cărţile de istorie, îl interesa cel mai mult şi de aici i-a încolţit gândul de a scrie şi el cărţi de istorie.
Dorinţa de a scrie cărţi de istorie creştea în inima lui, odată cu anii.
Deşi nu era pe atunci decât un adolescent, dar un adolescent înţelept, el îşi dă seama că pentru a scrie cărţi de istorie, trebuie mai întâi să cunoască el însuşi, la perfecţie istoria.
În vederea acestui scop şi încurajat de ambiţia mamei sale, care voia să facă din fiul ei un cărturar, prea tânărul Bezviconi, munceşte cu râvnă şi în scurt timp îşi face o temeinică cultură cum puţini tineri erau la această vârstă.
Curios şi dornic de a cunoaşte trecutul provinciei sale, el cercetează toată secţia de istorie a Bibliotecii Centrale din Chişinău, apoi începe să cerceteze bibliotecile şi arhivele şcolilor, bisericilor şi mănăstirilor, precum şi bibliotecile, şi arhivele din curţile boiereşti care mai scăpaseră de pe urma pârjolului revoluţiei din toamna anului 1917 şi reuşeşte să scoată la lumină de sub zgura uitării numeroase şi valoroase documente necercetate de nimeni până atunci.
Munca aceasta de cercetare şi de scoatere la lumină, din negura vremurilor, a trecutului nostru, va fi pentru toată viaţa preocuparea de bază a lui Gh. Bezviconi.
Pe baza documentelor descoperite, pe care le analiză şi le clasifică cu pricepere, el începe să scrie diferite articole, în legătură cu trecutul Basarabiei, pe care le publică, începând de la vârsta de 19 ani, în diferite reviste şi ziare din acea vreme şi, mai ales, în cele care apăreau la Chişinău.
Articolele sale au fost apreciate în special de cititorii basarabeni, care descopereau în ele, trecutul atât de zbuciumat al provinciei lor.
Profesorul N. Iorga l-a apreciat mult şi l-a ajutat în cercetările sale istorice. El a fost primul care a văzut în tânărul Bezviconi un talentat şi valoros istoric.
La anii când tinerii de vârsta lui abia se iniţiau prin universităţi în tainele istoriei, Gh. Bezviconi era deja un creator de istorie.
În anul 1933, deşi avea numai 23 de ani, el pune la Chişinău bazele unei reviste trimestriale, pe care o intitulează foarte semnificativ „Din trecutul nostru” şi în care publică articole şi studii din trecutul Moldovei dintre Prut şi Nistru, peste care timp de 106 ani, cât fusese sub stăpânire străină se aşternuse vălul uitării.
Revista a fost editată pe cont propriu şi cu foarte mari sacrificii. După câte ştiu, autorităţile pe care le interesau foarte puţin manifestările culturale nu i-au dat niciun sprijin material şi el a trebuit să renunţe la multe plăceri şi bucurii ale tinereţii, pentru ca revista lui să poată supravieţui.
După stabilirea definitivă a lui Gh. Bezviconi la Bucureşti, în anul 1937, revista lui dragă a mai continuat să apară şi în capitală, doi ani, adică până în anul 1939, când din lipsă de fonduri şi-a încetat apariţia.”
După decesul ei reputația creată a urmărit-o încă multă vreme. În revista „Din trecutul nostru” (1939, ianuarie-aprilie, pag.9) a fost publicat un articol semnat de Măria B. Baiulescu din Braşov, preşedinta Federaţiei Uniunii Femeilor Române, care inițial a apărut în periodicele transilvănene şi a fost reprodus în publicația lui Gheorghe Bezviconi:
Misiunea apreciabilă ce mi s-a încredinţat o servesc cu multă bunăvoinţă, relevând meritele distinsei femei basarabene Sofia Bezviconi, care cinci ani în urmă a trecut la cele eterne. Voi aminti din cele auzite despre viaţa acestei Mame regretate, care a rămas neuitată şi mereu jelită de fiul său, având darurile lui Dumnezeu fiind o modestă binefăcătoare și încurajatoare a poporului, încât a fost înscrisă ca Membră Eternă a Asociaţiei „În numele lui Cristos” din Chişinău.
Astfel este neapărat că educaţia şi ştiinţa Sofiei Bezviconi merită a fi pusă în evidenţă spre a fi neuitată.
Născută la 20 martie 1876 în Rusia, unde a fost preparată a face studiile la Petersburg, luându-și acolo licenţa, înscriindu-se pe urmă la doctoratul de la Sorbona, studiind literatura franceză.
Războiul mondial a silit-o să se întoarcă în Basarabia, unde cu aceste cunoștințe a fost superioară, prin studierea multelor cărți și publicații a putut câștiga lămuriri și multă lumină în valoarea adevărului.
Caracterul ei nobil moştenit de la strămoşi distinşi, precum şi voinţa ei fermă, cu puterea ei de cugetare şi muncă, rămâne de admirat. Cultura ei excepţională şi erudită a fost incomparabilă.
Această distinsă femeie a fost fiica cunoscutului dr. Leon Pigulevski, fiind căsătorită cu Gavriil Bezviconi, venerabil inspector general al navigaţiei din Basarabia. A decedat la Chişinău, la 2 aprilie 1934.
Având cele mai bune amintiri de la frumosul Congres al Uniunii Femeilor Romane din Chişinău, când am avut ocazia să fac cunoştinţă cu stimatul ei fiu Gheorghe Bezviconi, care mi-a dovedit atâta sentiment de adorare a scumpei sale Mame dedicându-i întreaga sa operă, – a trezit în sufletul meu o mare duioşie,
Poporul care a cunoscut meritele și bunătatea ei de binefacere, i-a păstrat o neuitată amintire. Dumnezeu s-o odihnească în pace.
