Dar ceea ce nu se scria despre el în perioada sovietică rămâne și astăzi trecut sub tăcere. Critica terorii bolșevice declanșate în 1917, a scris liderului bolșevic A. Lunacearski scrisori în care lua apărarea intelectualității condamnate la exterminare. El avea dreptul s-o facă, căci pe timpul regimului țarist a fost exilat pentru activitate revoluționară în Iakutia (1882-1884).
Când în 1902, Academia de Științe nu l-a ales pe M. Gorki, V. Korolenko a refuzat să mai facă parte din Academie. Sunt multe de scris despre acest redactor al revistei „Russkoie bogatsvo” (1895-1918), noi ne vom limita la niște pagini documentare.
Intelectualul Gavriil Bezviconâi a scris pagini frumoase de memorii, care au apărut postum în revista „Din trecutul nostru” (august-septembrie, 1939) cu titlul „Patruzeci de ani din viața Basarabiei, 1877-1917. Însemnări pe marginea amintirilor tatălui meu”. E o publicație pregătită pentru tipar de fiul acestuia, Gheorghe Bezviconi. În acele pagini întrezărim portretul scriitorului Vladimir Korolenko:
„Korolenco Ia Sud.
Korolenco e foarte apropiat Basarabiei şi, mai ales. României. Acest lucru nu-l ţine minte multă lume. De aceea, eu, care am cunoscut personal pe ilustrul scriitor, vreau să reînvie în câteva amintiri.
Mi se pare că Vladimir Korolenco a vizitat întâia oară sudul Basarabiei şi Dobrogea pe la sfârşitul secolului trecut. Pe vremea aceea nu-l cunoşteam încă, dar, mai târziu, cu prilejul întâlnirilor, la Tulcea cu cumnatul său, doctorul Petre Alexandrov, am auzit multe despre marele scriitor. Korolenco însuşi îşi descrie amintirile despre Sud în nuvelele: „Lângă liman”, „Ai noştri la Dunăre” „Turcin şi noi”, „Nirvana”…, Citindu-le și recitindu-le, după ce ai trăit toate acestea, nu le uiţi niciodată.
Scriitorul nu-şi numeşte cumnatul în nuvelele sale. Acesta şi-a luat numele de Alexandrov după ce a venit în România. Adevăratul lui nume a fost Ivaniţki. Era de fel din Pscov. Revoluţionar, a trecut Dunărea, rătăcind printre pescari a căror căpetenie a fost mai târziu, Alexandrov a devenit cel mai cunoscut medic în tot ţinutul şi era îndumnezeit de populaţie. Trata oamenii gratuit şi ajuta mereu pe toată lumea. Prin ei a cunoscut Korolenco pe revoluţionarii români, emigranţi ruşi şi basarabeni: pe criticul Gherea-Dobrogeanu; pe Victor Crăsescu (Crasiuc, m.1917), cunoscut sub numele scriitorului Ştefan Basarabeanu; pe fiul său, tot scriitor, Sergiu Cujbă ( a murit în 1937, la Chişinău – G.B.) naţionalist moldovean şi cooperator; pe cunoscutul literat şi socialist Zamfir C. Ralli-Arbore (1848-1933), pe Constantin Stere (1865-1936), pe scriitorul naţionalist Gheorghe Vas. Madan şi pe mulţi alţii.
În 1903, la două luni după programul evreiesc, Korolenco a vizitat Chişinăul şi a scris faimoasa nuvelă: „Casa Nr. 13”, cam legendară, e drept, ca şi schiţele scriitorului, evreu Bialik, după zvonurile care circulau în oraş pe vremea aceea. Mai târziu, l-am cunoscut personal pe Vladimir Korolenco, cu următorul prilej: fratele meu, Grigore Andrei Bezviconi, prieten intim al scriitorului, pentru lecturile populare făcute, în târgul Sorocinţi, din părţile Poltavei, a fost arestat pe neaşteptate, la 18 decembrie 1905, pe cale administrativă. Poporul cerea, eliberarea popularului său staroste, dar, văzând că cererea lui nu este satisfăcută, a „arestat” la rândul său, la 19 decembre, pe pretor şi pe ureadnic. Pe vremea aceea, la Poltava, îşi exercita dictatura un încăpăţânat fără seamăn, consilierul de stat Filonov. Acesta a întreprins la Sorocinţi faimoasa „expediţie de pedepsire”, care a vărsat mult sânge nevinovat.
La 12 ianuar 1906, Korolenco a luat apărarea fratelui meu şi a locuitorilor din Sorocinţi, publicând în ziarul „Poltavşcina”.
Scrisoarea deschisă către Filonov a fost reprodusă de ziarul local „Viaţa Basarabiei” (Nr. 22) din 25 ianuar, 1906. Ea a avut atunci acelaşi efect, ca şi „J’accuse“ a lui Zola, întors la Poltava. Filonov a fost împuşcat cu un foc de revolver, tras din faţă, în stradă, ziua nămiaza mare. Fratelui meu şi lui Korolenco li s-au adus multe învinuiri fictive, Grigore Bezviconi a fost exilat în Basarabia, de unde a evadat, în scurt timp, în locurile natale, unde, în vremea când interveneam pentru el la Petersburg, a trăit ascuns în podul casei sale. Ca să-l scape dintr-o afacere atât de periculoasă, în care era să-i fie incriminat primul rol, Korolenco a scris mai târziu o serie de articole sub titlul general: „Tragedia din Sorocinţi”, în care a căutat să îndepărteze de pe scenă pe fratele meu.
După revoluţie, amândoi prietenii, care se întâlneau deseori la Sorocinţi, s-au simţit foarte prost. Scriitorul, după cum se ştie, a răcit, lipind pe ziduri afişe scrise de mână în care arată că nu recunoaşte Sovietele, şi a murit, iar Grigore Bezviconi a fost împuşcat de oamenii generalului Denikin, în a cărui armată luptau doi fii ai săi! Sorocinţii n-au vrut să lase în târg detaşamentele vagabonde ale lui Petliura, Mahno, Denikîn şi ale altora, care îi jefuiau zilnic, pentru care fapt a trebuit să răspundă „prezidentul” fără voie al nefericitei „republici Sorocinţi”, starostele Bezviconi.”
Un alt portret spiritual e scris de Maria Stere. Soția lui Constantin, care i-a asigurat nu numai căldura căminului familial, s-a ocupat nu numai de educarea copiilor, ci a fost partenerul intelectual al lui Stere, asigurându-i acea doză de puritate morală pe care ei în adolescență și-o formulaseră drept ideal pentru viață. Acest răvaș a fost publicat în revista Manuscriptum (București,1988, nr.1, pag.172-173) de cercetătorul Bucur Chiriac, și adresat scriitorului Vladimir Galactionovici Korolenko, atestă faptul că Maria Stere era mai mult ca un secretar literar, ea completa un segment pe care nu reușea să-l acopere C. Stere:
„6 octombrie 1910
Dragă Vl. Galactionovici,
Toţi vă suntem recunoscători că nu ne uitaţi. Mulţumiri pentru cartea trimisă. Ca răspuns la a dumneavoastră, Costea mă roagă să vă transmit următoarele Progresiştii (E vorba de aripa de stânga din P.N.L., în inimiciţie esenţială cu aripa moşierească, de dreapta din acest partid – B.C.)
Totuşi avem motive să sperăm într-o apropiată victorie a ei deplină. În folosul ţăranilor s-au luat următoarele măsuri mai importante:
1) Prin lege toate moşiile statului şi moşiile tuturor instituţiilor obşteşti au fost predate în folo¬sinţa ţăranilor, ceea ce a mărit suprafaţa gospodăriilor ţărăneşti cu 50%.
2) A fost într-o mare măsură limitat dreptul de arendare a proprietăţilor particulare pentru a-i sili pe moşieri să predea pământurile în primul rând obştilor săteşti.
3) A fost organizată o bancă sătească, pentru a ajutora atât cumpărarea, cât şi arendarea proprie-tăţilor particulare de către obştile săteşti.
4) Au fost luate o serie de măsuri pentru dezvoltarea cooperativelor în sfera gospodăriei săteşti.
5) Legea obligă obştile săteşti să organizeze păşuni obşteşti pentru vitele ţăranilor.
6) A fost promulgată legea pentru plata argaţilor spre a-i apăra de o exploatare prea crudă. Prin¬cipalul conţinut al acestei legi e înfiinţarea unor comisii speciale de mediere în componenţa cărora intră doi reprezentanţi aleşi de moşierime şi doi de către argaţi. Aceste comisii sub conducerea unui inspector agrar (numit după tipul inspectorilor la Întreprinderile din Apus) fixează nivelul plăţilor fie sub formă de bani, fie sub formă de pământ, păşune ş.a.m.d., care aici se practică des.
În ceea ce priveşte în general problema ţărănească şi situaţia României, Costea (E vorba de soţul Mariei Stere, Constantin. Se pare că acest promis articol nu a fost scris de C. Stere.-B.C.)
Costea a fost deputat şi preşedinte al clubului ieşean, dar vrea să se lase de toate, şi de politică şi să se ocupe exclusiv de revistă şi de Universitate.
Nu ştiu dacă are să reuşească. Eu din tot sufletul i-o doresc, deoarece fiind nevoit să se ocupe cu atâtea lucruri nu poate duce nici unul din ele la bun sfârşit şi e totdeauna agitat, ajungând chiar la disperare.
Revista (se referă la revista „Viaţa Românească"-B.C.) apare al patrulea an. Numărul abonaţilor creşte, dar colaboratorii sunt puţini. Principalii sânt Costea şi Ibrăileanu. Dar Costea aproape că n-are timp să se ocupe de revistă, iar Ibrăileanu e foarte bolnav şi munceşte peste puteri.
De copii sunt foarte mulţumită. Roman (fiul cel mai mare al soţilor Stere-B.C.) a terminat şcoala, acum e agronom. Zilele astea s-a angajat la un moşier care are o gospodărie mare. S-a dus la el ca să acumuleze experienţă. Gică (Gheorghe, al doilea fiu al soţilor Stere – B.C.) a trecut în clasa a şasea, Lili în a cincea.
La 30 septembrie a plecat de aici doctorul Petru (Referire la dr. Petru Alexandroff. – B.C.)
A fost aici câteva zile. Arăta bine, a întinerit şi e bun şi bine dispus. Se vede că e mulţumit de slujbă. Are nouă sate, ţăranii îl iubesc.
A promis să vină la Crăciun, dacă îi voi procura un concediu. Cum se mai simte Avrora Semionovna? Probabil îi e dor de fetiţe. Doctorul ne-a spus că vara viitoare veţi veni în România. Bine ar fi să veniţi pe toată vara la mănăstire. E atât de bine acolo şi nervii se liniştesc. Tare m-aş bucura să veniţi pe toată vara. Noi ne-am întors de la mănăstire numai la 28 septembrie.
Doctorul spunea că Gherea s-a făcut bine. A fost la el două săptămâni. Gherea e şi acuma la Sinaia. Cartea Отошедшие (cei ce s-au dat la o parte?) n-am primit-o. Nici nu ştiam că a apărut.
Kiser, dacă nu l-aţi uitat vă roagă mult să-i faceţi un serviciu. El spune că aveţi legături cu Siberia, cu Tatiana Andreevna Afanasieva sau cu altcineva. Vă roagă să le scrieţi şi să-i rugaţi să caute fotografia decedatei lui soţii Alexandra Alexeevna Kiser. Ea a murit şi copii n-au nici o fotografie. Kiser spune că fotografia trebuie să fie la Ircutsk, la cunoscuţii lor.
Dacă nu vă e greu, faceţi-i serviciul prea nefericit e omul ăsta.
Adresa noastră: Iaşi, str. Sărăriei 55
Vă îmbrăţişez pe toţi
Măria STERE”
Basarabeanul Axinte Frunză de la Scorțeni, Orhei a fost un admirator și un traducător al operei scriitorului democrat ale cărui convingeri le împărtășea plenar, cum reiese din aceste rânduri memorialistice:
„VLADIMIR KOROLENKO
În primul număr al anului 1922, A. Frunză publică în „Viaţa românească” necrologul lui Vladimir Korolenko, marele scriitor rus, începând totodată şi tipărirea traducerii romanului „Fără grai”.
Scriitorii ruşi au luptat cu succes împotriva cenzurii ţariste, strecurându-şi ideile protestatare printre rânduri. Nimeni nu l-a întrecut însă pe Korolenko în această „artă diabolică", cum o numeşte cu admiraţie A. Frunză.
Într-o convorbire avută cu directorul revistei în România, Korolenko care a fost de mai multe ori pe la noi şi a scris chiar unele însemnări asupra vieţii din Deltă i-a explicat succesul „artei diabolice".
Iată cum a decurs această convorbire:
Cum se face că ai izbutit să strecori în operele dumitale atâtea critici la adresa regimului ţarist?
Explicaţia există, şi încă e o explicaţie foarte nostimă, a răspuns Korolenko. Ceilalţi scriitori ruşi locuiau la Petersburg sau la Moscova. Îşi tipăreau lucrările în revistele şi în editurile din aceste mari centre, unde cenzura era bine organizată, fiind mânuită de oameni abili.
Eu însă am locuit şi am publicat beletristică într-un oraş de provincie, în Poltava, unde cenzura era lăsată în seama „politzmeisterului". Şi am avut noroc că „politzmeisterului" din Poltava era şi… literat. Adică aşa îşi închipuia el. Îi dădeam manuscrisul să-l cenzureze. El îl citea cu cea mai mare atenţie preocupat însă numai de considerente estetice, trecând uşor peste aluziile politice, pe care nici nu le înţelegea… şi nici măcar nu bănuia existenţa lor.
Domnule Korolenko îmi spunea „politzmeisterul”, înmânându-mi peste câteva zile manuscrisul, plin de însemnări făcute cu creionul roşu pe marginea paginilor totul este foarte bine… aici numai nu-mi place cum e zugrăvit apusul ăsta de soare, iar dincolo răsăritul… dar nici pădurea de pini nu-i pusă la punct.
Şi „politzmeisterul” îşi dădea cu ideea cam ce ar trebui de adăugat sau de şters din tablourile mele de natură. Iar eu îmi împlineam dorinţa şi îndreptam descrierile după părerile estetice ale „politzmeisterului”, care nu mai putea de bucurie, se umfla în pene şi în schimb îmi lăsa intacte critice şi revendicările de ordin politic sau social. Iată secretul „artei diabolice” a lui Korolenko.
Şi coincidenţă! în acelaşi număr al „Vieţii româneşti” care publica articolul lui Frunză despre vechea cenzură ţaristă în legătură cu activitatea literară a lui Korolenko… se găsea la Miscelianea un protest al lui Ibrăileanu împotriva cenzurii româneşti din 1922 de la anul mântuirii.”
(Mihail Sevastos „Amintiri de la Viața Românească” (București, 1966).
În 1906 apărea la Chișinău prima traducere în limba română a scrierilor lui V. Korolenko și este firesc ca după 110 să-l pomenim pe un veritabil scriitor și un veritabil democrat legat profund de Basarabia și de basarabeni…
În imagine: Rândul 1(de la stânga la dreapta): soția lui V. Korolenko și fiicele lor, Sonia și Natalia, soția lui Victor Crăsescu și doctorul Petru Alexandrov, în rândul 2:Vladimir Korolenko, Constantin Stere, scriitorul Victor Crăsescu-Basarabeanu și fiul lui, scriitorul Sergiu Victor Cujbă. Grupul e fotografiat în Slănicul Prahovei.
