Eul lui politic a stat tot timpul la răscrucea unui drum – omul politic de mare anvergură îl îndeamnă s-o pornească pe poteca sigură a unei cariere politice răsunătoare. Iar eul poetic, sensibil şi fragil, îl ruga să nu se grăbească, să-şi citească viitorul după stele şi după legănarea florilor, fie şi îmbrăţişat de riscul de a trăi modest, în umbră.
Şi fiecare răscruce a vieţii, fiecare pod al ei, era mistuit de fundamentala întrebare: încotro mergi? cu cine sunt acum: cu poetul, cu politicianul?…
Dintre toate ocupaţiile posibile alege cariera pedagogică. Primul Război Mondial îl găseşte în calitate de învăţător. Şi tot în acea vreme găseşte limbaj comun cu colaboratorii revistei Cuvânt Moldovenesc. Primele lui poezii ţin de acea perioadă de debut literar, când semna lucrările cu pseudonimul Nică Românaş. E curios faptul că cercetătorul Mihai Straje, care s-a ocupat de problema developării numelor literare (Vezi Dicţionarul de pseudonime, Bucureşti, 1973), înregistrează pentru Ion Buzdugan, care de facto era înscris în paşaportul rusesc drept Ivan Buzdâga, câteva pseudonime: B. I. Alion, Ion Câmpeanu, B. Cogâlnic, I. Dumbrăveanu.
În Primul Război Mondial a participat ca voluntar în armata rusă ce lupta pe frontul românesc. La una din operaţiile militare din Dobrogea a fost rănit şi din această cauză e transferat să-şi continue serviciul la un birou de informaţii al Marelui Cartier General. Noua sa calitate îi dă posibilitatea să cunoască mai mulţi militari moldoveni, să lege prietenie cu ofiţerii şi soldaţii viitoarelor cohorte moldoveneşti.
Documentele vremii atestă o activă participare la congresele învăţătorilor din Basarabia petrecute în aprilie şi la 25-28 mai 1917, când pentru prima oară s-a pus baza învăţământului naţional. A rămas proverbială ciocnirea (la congresul din aprilie) a învăţătorului-soldat Ion Buzdugan cu şeful învăţământului din Basarabia, care într-un moment a afirmat că moldovenii sunt un neam ce au aceeaşi cultură cu samoezii, adică n-au scrisul, nici limba lor. Ion Buzdugan a adus celui în cauză o biblie veche, spunându-i să numere cuvintele, să cunoască litera scrisului nostru şi să se convingă că avem o cultură cu care ne putem mândri. Şi Buzdugan nu s-a oprit numai la acest argument, ci, arătându-şi puşca, a convins congresul să accepte crearea şcolii naţionale.
La congresul din 25-28 mai 1917 rolul lui a fost de o importanţă deosebită. La şedinţa a IV-a a congresului a fost pusă în discuţie problema alfabetului. În darea de seamă cu privire la primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia, publicată în revista Şcoala Moldovenească (Chişinău, anul 1, nr. 2–4), găsim următoarea secvenţă: „Punctul cel mai vajnic din programul acestei şedinţe a fost acela despre Alfabet. Încă din ziua întâia a congresului o parte însemnată a învăţătorilor – şi mai ales învăţătoarele – erau tulburate din pricina alfabetului. Cei mai mulţi erau la început potrivnici alfabetului latinesc. Duşmanii neamului nostru vârâseră în capetele unor învăţători părerea că, dacă se va primi alfabetul latinesc, apoi Basarabia va trece la România. Din pricina asta s-a iscat mare tulburare între învăţători. Mulţi se temeau că nu se va putea aduce o hotărâre înţeleaptă, precum o cer interesele noastre naţionale şi culturale.
Despre alfabet avea să vorbească în faţa congresului profesorul Ciobanu, care însă a lăsat bucuros sarcina aceasta învăţătorului I. Buzdâga, sosit tocmai în ziua aceea de pe frontul românesc. Referatul citit de dl Buzdâga arată că moldovenii au întrebuinţat până acum alfabetul rusesc numai la nevoie, fiindcă n-aveau nici şcoli în care să se fi învăţat limba noastră. Cu toate acestea, de cincizeci de ani încoace şi în Basarabia s-au făcut mai multe încercări de a se introduce alfabetul latin, dar împrejurările au fost cu totul neprielnice. Acum, când e vorba de punerea temeliei şcoalei şi culturii româneşti în Basarabia, congresul trebuie să se hotărască pentru alfabetul latin, care e al întregului nostru neam şi al tuturor popoarelor surori cu noi. Prin alfabetul latinesc noi ne deschidem deodată porţile spre întreaga cultură românească, de care până acum nu ne-am împărtăşit aproape deloc. De altfel alfabetul latinesc e şi mai uşor, căci are numai 28 de litere, câtă vreme cel rusesc are 36, care cu tot numărul lor mare, nu se potrivesc cu firea în vedere şi Comisia şcolară moldovenească de pe lângă Zemstva gubernială, când a hotărât într-un singur glas, că în şcoala moldovenească se va introduce alfabetul latin. Însuşi congresul publicat de Zemstvă pentru cărţile de şcoală a hotărât ca acestea să fie tipărite cu litere latine. Nu rămâne decât ca congresul, spre cinstea învăţătorimii întregi, să se alătureze la hotărârea comisiunii şi să întărească alfabetul latinesc”.
De aici încolo biografia lui Ion Buzdugan în plan cronologic are o evoluţie asemănătoare cu erupţia unui vulcan. La 23 august ia cuvântul la funeraliile lui Simeon Murafa şi Andrei Hodorogea, la 27 august cuvântează la cel de al doilea congres al ţăranilor. Iar la 20 octombrie e secretar în prezidiul Congresului ostaşilor moldoveni, delegaţii căruia îl aleg deputat în Sfatul Ţării, unde i se pun în sarcină problemele secretariatului. Momentul culminant în această perioadă, amplitudinea maximă a biografiei lui este participarea la şedinţa Sfatului Ţării, când a citit asistenţei şi a semnat documentul ce proclama Unirea cu România. Dar şi acea istorică şedinţă a cerut de la membrul comitetului provizoriu al Partidului Naţional Moldovenesc o mobilizare deosebită a aptitudinilor sale oratorice. În momentul decisiv al şedinţei, când se discuta formula votării şi se părea că opoziţia va obţine votarea secretă, preşedintele oferă cuvântul lui Ion Buzdugan. Relatarea cuvântării într-o formă compendică a fost inserată în cartea lui Gherman Pântea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei (Chişinău, 1932): „Deputatul Buzdugan, se pronunţă pentru votul deschis, motivând că în acest moment istoric important, fiecare trebuie deschis şi cu curaj să-şi exprime părerea în faţa poporului întreg şi a ţării, ca poporul şi istoria să ştie adevărata opinie a fiecărui deputat ce-şi dă votul.
Las ca poporul nostru, ţara noastră şi toată lumea să ştie, că noi, românii basarabeni, care am suferit un veac întreg sub jugul ţarismului rus, că noi toţi dorim unirea cu fraţii noştri de peste Prut, că noi voim să fim şi să rămânem pentru totdeauna împreună cu toţi Românii.
Să ştie toată lumea, că noi voim unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de cealaltă a Carpaţilor într-o Românie Mare, una şi nedespărţită, şi în baza principiului proclamat de revoluţie de autodeterminare a popoarelor, astăzi, domnilor deputaţi, noi suntem chemaţi să înfăptuim cel mai revoluţionar act în istoria poporului nostru, mult încercat în suferinţe, – să votăm pentru unirea Basarabiei cu România.
Eu zic cel mai revoluţionar, întrucât numai în zilele revoluţiei adevărate, problema naţională a unirii popoarelor după particularităţile lor de rasă şi etnice, s-a pus în toată puterea ei. Şi înfăptuind acest pas, adică votând pentru unirea Basarabiei cu România, la ce avem toate drepturile istorice şi naţionale, noi prin aceasta în mod logic vom duce la sfârşit revoluţia noastră naţională”.
I. Buzdugan racordează iscusit problema politică a unirii cu cea economică – a împroprietării ţăranilor. Şi în mare parte succesul acelei istorice votări din Sfatul Ţării i se poate atribui şi lui. Desigur că oratoria prea violentă îi speria pe deputaţii minorităţii şi îi cam punea pe gânduri, dar de astă dată era important de obţinut votul majorităţii: „Eu zic cel mai revoluţionar, spune în aceeaşi cuvântare I. Buzdugan, întrucât numai în zilele revoluţiei adevărate, problema naţională a unirii popoarelor după particularităţile lor de rasă şi etnice, s-a pus în toată puterea ei. Şi înfăptuind acest pas, adică votând pentru unirea Basarabiei cu România, la ce avem toate drepturile istorice şi naţionale, noi prin aceasta în mod logic vom duce la sfârşit revoluţia noastră naţională.
Isprăvind chestiunea unirii naţionale, nouă ne rămâne să rezolvăm încă o problemă cardinală, chestiunea agrară, în rezolvarea radicală a căreia este interesată toată ţărănimea noastră, este o chestiune naţională, fiindcă de îmbunătăţirea vieţii agricultorilor noştri, a ţăranilor depinde şi viitorul mai frumos al întregului nostru popor, fericirea întregii naţiuni româneşti şi buna stare a întregii ţări.
Astăzi noi avem să rezolvăm definitiv prima chestiune naţională – unirea Basarabiei cu România.
Şi în această oră solemnă, eu, domnilor deputaţi, în faţa întregului popor şi a urmaşilor, în faţa istoriei şi a omenirii întregi vă invit să vă faceţi datoria până la sfârşit – să votaţi deschis şi curajos pentru unirea Basarabiei cu România.
În special, adresez rugămintea către ţărănimea muncitoare, mai cu seamă cea moldovenească, şi zic: pentru binele poporului nostru moldovenesc şi al tuturor urmaşilor, datoria domniilor voastre, ţărani moldoveni, e să votaţi pentru unire.
Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăzneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului moldovenesc care au votat pentru unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari”.
El a stat la baza formării primului parlament basarabean Sfatul Ţării unde i s-a încredinţat importantul post de secretar al acestui prim legislativ basarabean. Iar pe actul Unirii stă semnătura secretarului Parlamentului Ion Buzdugan.
Biografia lui Ion Buzdugan din acea perioadă este una instructivă şi reproducem după ediţia Generaţia Unirii (Chişinău, 2004):
„Buzdugan (Buzdâga), Ioan Alexandru (9.III.1887, Brânzenii Vechi, jud. Bălţi – 29.I.1967, Bucureşti, Cimitirul Bellu).
Român-basarabean. S-a născut într-o familie de ţărani.
Studii primare în satul natal, medii agricole la Gore-Gorki (Moghilău), pedagogice – la Seminarul din Cameniţa, superioare – la Universitatea din Moscova. Licenţiat în drept al Facultăţii de Drept din Iaşi şi doctor în economie al Universităţii din Cernăuţi.
Ocupaţia: profesor.
Membru al Partidului Socialist-Revoluţionar. Naţionalist.
A fost ales deputat în Sfatul Ţării de către Congresul Milita¬rilor Moldoveni şi a aderat la Fracţiunea Blocul Socialist Moldovenesc. Membru al Comitetului Central al Frontului Român, al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc.
Mandat validat de la 21.XI. 1917 până la 18.II.1919.
A fost secretar al Prezidiului Sfatului Ţării (22.XI.1917 – 18.II.1919), membru al unor Comisii: Şcolară, de Declaraţii şi Statute, de Regulamente, Agrară, a II-a de Redactare.
La Chişinău a locuit în casa Kircoroff, Sadovaia colţ cu Puş¬kin.
A completat chestionarul de membru al Sfatului Ţării în data de 20.I.1918, fiind în etate de 30 ani.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.
După Unire, a fost deputat de Bălţi (1918-1932) în toate parlamentele ţării. A fost senator de Bălţi, subsecretar de stat la Industrie şi Comerţ (1932).
Tot el învrednicindu-se de înalte distincţii: Ordinul Regele Ferdinand I în grad de Comandor, Medalia Regele Ferdinand I cu spade şi panglică ş.a.”
Rămâne a fi o curiozitate faptul, cum a reuşit Ion Buzdzgan să scape de represaliile comuniste şi găsim răspunsul în niște pagini de memorii:
„…Între 1948 şi 1951, trăise ascuns în podul chiliilor Episcopiei din Blaj, oblăduit de episcopul I.Suciu, care avea să facă ani grei de puşcărie sub comunişti…
Apoi la mănăstirea Tăuni de lângă Târnava Mică, la Târgu Mureş, la Bujoreni lângă Râmnicu Vâlcea şi la Polovraci. Îşi lăsase barbă, purta ţoale şi umbla cu traista-n băţ asemeni călugărilor călători de odinioară…
…Camil Petrescu îi rămăsese prieten intim: în timpul războiului, poetul basarabean îi salvase viaţa, scoţându-l de sub pământul ce căzuse peste el după explozia unui obuz…Prieten bun fusese şi cu Al. Mateevici, despre care mi-a dictat unele pagini de amintiri, târziu când se afla internat la Institutul oncologic. În această perioadă de imobilizare, mă ruga să-i transmit unele mesaje verbale lui Perpessicius, prieten admirat cum nu se mai poate („Titu Maiorescu al zilelor noastre”, cum îi spunea în scrisorile către mine). Criticul îi elabora prefaţa la excelenta traducere a lui Evghenii Oneghin de Puşkin, ieşită de sub tipar îndată după încetarea din viaţă a tălmăcitorului” (Academicianul C.D.Zeletin, în paginile revistei Literatura şi arta (2012, din 10 mai, nr.19, din articolul Taina poetului Ion Buzdugan).
Atunci când vremurile s-au schimbat cu totul spre mai rău şi poetul Ion Buzdugan nu mai avea trecere pe la editurile orânduirii socialiste, energicul mânuitor de condei şi-a amintit de vechea sa pasiune – literatura rusă, şi de-o veche ocupaţie – traducerile. De sub condeiul lui au ieşit minunate rânduri de literatură românească aduse din inima culturii ruse. Au prins grai românesc eroii lui A. Puşkin, I. Bunin, M. Gorki, A. Blok, S. Esenin, V. Maiakovski, A. Ahmatova, M. Koţiubinski ş.a. La vremea lui avusese ocazia să-i cunoască personal pe simboliştii ruşi: Valerii Briusov, A. Bloc, C.D. Balmont, fiind prieten cu viitorul clasic al literaturii ucrainene Ivan Franco, locuind un timp chiar în aceeaşi odaie la Petersburg.
A încetat din viaţă în luna februarie 1967, la Bucureşti. Şi dincolo de dispariţia fizică a rămas amprenta lui spirituală, a rămas pentru vecie…
