În culisele Istoriei: Tragedia de a fi basarabean

Munca lor nu este la fel de mediatizată, precum, bunăoară, este activitatea politicienilor, care lucrează cu un randament extrem de mic, dar trag clopotele cu orice ocazie.

De fapt, Ioachim Arhip a împăcat talentul de dascăl cu pasiunea pentru politică. Şi finalul destinului său, ca o enigmă ce lasă loc pentru ipoteze şi multe semne de întrebare, ne face să credem că soarta omului totuşi ţine de un mare şi nepătruns mister…
Anul 1940 a fost definitoriu pentru cursul aproape trasat al profesorului şi al omului politic Ioachim Arhip. De ce a rămas în Basarabia? Pe ce afirmaţii ale propagandei sovietice a mizat? Ce resorturi ascunse l-au îndemnat să ia o asemenea decizie sinucigaşă?
Sau de vină a fost acea anunțare cu mare întârziere a cedării Basarabiei, când foarte mulți basarabeni n-au avut cu ce se deplasa până la Prut unde deja la poduri erau parașutiștii sovietici.

Nu poate răspunde nimeni la aceste întrebări şi, chiar dacă Ioachim Arhip ne pune în faţă nişte răspunsuri, gradul lor de credibilitate este foarte mic.

Graţie dosarului său de la Arhiva MSN, Ioachim Arhip nu mai poate fi trecut la categoria marilor anonimi, el este un martir.
În dosarul lui, este un document care, mai târziu, va figura în dicţionare şi enciclopedii. El, chiar şi acum, ar putea eclipsa întreg dosarul, dacă nu am urmări şi alte obiective în afara biografiei lui Ioachim Arhip. Este vorba despre mărturia autobiografică, extrem de valoroasă, ce urmează:

„Depoziţii autografe

La 1 noiembrie 1990, am fost numit pe post de învăţător în Drăguşenii Vechi. În acest sat, am lucrat până în 1917, când am fost transferat în s. Ciuciuleni, jud. Chişinău, în funcţia de director adjunct al şcolii primare de doi ani. Nu mi-am satisfăcut serviciul militar şi nu am participat la războiul din anii 1914-1917. În 1917, când, după marea revoluţie rusă, învăţătorilor de la ţară li s-a dat dreptul de a forma organizaţii profesionale, a fost formată „Asociaţia Învăţătorilor de la Ţară” din jud. Chişinău. La primul Congres al Învăţătorilor, am fost ales în această Asociaţie. Am făcut parte din Comitetul Asociaţiei până în 1926, când am fost transferat ca învăţător în jud. Chişinău. În acelaşi an, am fost ales în Comitetul Asociaţiei Învăţătorilor din or. Chişinău, iar după alianţa asociaţiei chişinăuiene cu cea judeţeană, în 1934, până în 1940, am fost preşedinte al Asociaţiei reunite orăşeneşti şi judeţene. În ultimii ani de existenţă ai Asociaţiei orăşeneşti (aproximativ 1930-1934), am fost, de asemenea, preşedinte al acesteia.

Ioachim și Liuba Arhip în fața ultimei lor locuințe.

În 1921, la propunerea Congresului Învăţătorilor, am fost numit în funcţia de instructor al instruirii extraşcolare din jud. Chişinău, având sarcina să organizez prin sate cursuri serale pentru ţărani, să înfiinţez biblioteci populare ş.a.

Activitatea politică mi-am început-o în 1922, când am acceptat propunerea conducătorilor Partidului Basarabean Ţărănesc Independent de a-mi înainta candidatura pe listele acestui partid, din partea învăţătorilor de la ţară, pentru alegerile în Parlament. Acceptând propunerea, mă consideram membru al acestui partid.

În 1923 (data precisă nu mi-o amintesc), când partidul acesta s-a unit cu Partidul Liberal, eu am devenit membru al partidului dat şi am rămas în el, fiind în ultimii ani şi secretar general al comitetului de partid, până în luna februarie 1938, când toate partidele politice din România au fost desfiinţate prin decret regal. Ca învăţător (funcţionar de stat), eram obligat să mă înscriu în organizaţia politică nou-formată din ordinul regelui, unica în ţară, «Frontul Renaşterii Naţionale», dar n-am participat la activitatea acestei organizaţii, n-am luat parte la adunările populare organizate de aceasta.

A doua oară, am fost ales deputat de asemenea pe listele Partidului Liberal, în anul 1933.

Candidatura mea a mai fost înaintată pe listele aceluiaşi partid în decembrie 1937, dar rezultatele finale n-au fost anunţate, deoarece partidul cuzist venit la putere în aceeaşi lună a anunţat alegeri noi.

De la 28 iunie 1940 până la 15 noiembrie 1940, am rămas în continuare în funcţia de învăţător în şcoala medie incompletă nr.32, obţinând în primul semestru rezultate foarte bune, clasa condusă de mine a fost decorată cu drapelul roşu transmisibil.
Alte depoziţii vor fi incluse în răspunsurile la întrebările care îmi vor fi adresate pe parcursul anchetei.
13 martie 1941
I. Arhip

Preşedinte al Partidului Basarabean Ţărănesc Independent, din partea căruia am fost ales deputat în 1922, era I. Inculeţ.

Depoziţiile au fost luate de anchetatorul
N.K.G.B. al R.S.S.M., sergent al Securităţii de
Stat, Izrailev.”

Martirajul lui începe la 11 ianuarie 1941, când, într-un birou al N.K.V.D.-ului din R.S.S.M., a fost luată decizia de a-l aresta.
Pusă în acţiune, maşina anchetei nu se mai opreşte:

„Decizie (de predare a dosarului)
18 ianuarie 1941
Am stabilit:
Ţinând cont de faptul că referitor la Arhip I.I. Secţia 5 a N.K.V.D. al R.S.S.M. intenţionează să ia în continuare măsuri operative, precum şi de dispoziţia personală a şefului adjunct a N.K.V.D.-ului din R.S.S.M., locotenent-major al Securităţii de Stat Mordoveţ, a păstra dosarul prezent în Secţia 5 a N.K.V.D. al R.S.S.M.

Vila familiei Arhip

***
14 martie 1941
Decizie
(de prelungire a termenului de anchetă şi arest)
Am stabilit:
A face un demers către procurorul R.S.S.M. pentru prelungirea termenului de anchetă şi arest al lui Arhip I.I. până la 15 aprilie 1941.
***
„Decizie
(de anexare a probelor materiale)
Subsemnatul, anchetator… Izrailev, examinând publicaţiile româneşti din arhiva anilor 1938 şi 1939, precum şi documentele personale ale lui Arhip I.I., acuzat în conformitate cu art.54-13 al C.P. al R.S.S.U.,
Am stabilit:
În revista Şcoala basarabeană, nr.4, în ziarul Cuvânt moldovenesc şi în cartea Activişti basarabeni contemporani sunt prezente articole referitoare la activitatea politică a lui Arhip I.I.
Am decis:
Să fie anexate la dosar.”
Am văzut aceste probe anexate la dosar. Pe atunci, xeroxuri nu existau, de aceea anchetatorul a decupat cu foarfecele pagina din carte şi a cusut-o în mapă. La fel a procedat şi cu articolele din revistă. Dar toate acestea erau o formalitate. Titlul cărţii, în decizie, îl scrie greşit. Nu-l interesa cartea. Interesul lui era în zona activităţii politice. Ai fost membru al altui partid decât cel comunist – eşti duşman şi trebuie să fii nimicit. Ioachim Arhip nu avea nici o şansă să scape de puşcărie. Imperiul care înghiţise Basarabia era deja o puşcărie şi tot ce amintea de democraţie trebuia stârpit. Anchetatorii executau cu plăcere această muncă „de răspundere”…
La 6 aprilie 1941, s-a încheiat ancheta şi a fost întocmit un proces-verbal. Rezultatele anchetei au fost concentrate într-un alt document:

„Concluzie de acuzare
16 aprilie 1941
… E învinuit de: legătură cu conducătorii «Sfatului Ţării»; în 1922, a făcut parte din Partidul Ţărănesc Independent al culacilor”.
Avizarea acestui document important aparţine procurorului interimar al R.S.S.M. – Naidis:
„ Aş dispune:
Dosarul acuzatului Arhip I.I. să fie transmis spre cercetare Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S.”
Iar fabrica „troica” a N.K.V.D.-ului din Moscova lucra fără „rebut” şi fără nici o cruţare faţă de presupuşii duşmani ai poporului:

„Extras
din procesul-verbal nr.50
Comisia Specială a N.K.V.D. al U.R.S.S.
A decis:
Arhip Ioachim Ivanovici, pentru lupta activă împotriva mişcării revoluţionare, să fie închis într-un lagăr de muncă pe un termen de opt ani, calculând termenul de la 15 ianuarie 1941.”
Care a fost soarta lui Ioachim Arhip după ce a ajuns în lagăr nu ştie nimeni. Doar întâmplarea, dacă mai păstrează amintirile unor martori… După cum era de aşteptat, omul care suferea de miocard cronic, dar, conform adeverinţei medicale din 19.IV.41, „era apt pentru munca fizică”, a dispărut, fiind înghiţit de GULAG.
Acest act explică parţial dispariţia lui fără urmă. Decedat undeva pe drum, acolo a şi fost lăsat, fiind trecut la „pierderile” admise de normative. Un stop cardiac în mijlocul taigalei, pe vreme de iarnă, nu-ţi lasă prea multe şanse de supravieţuire…
În dosar se păstrează o menţiune importantă:

Concluzie
„17 august 1950
Subsemnatul, şef adjunct al Secţiei 2, Sectorul 5 al Ministerului Securităţii de Stat al R.S.S.M., colonel Zanevski…
Am stabilit:
Ţinând cont că Arhip I.I. cade sub acţiunea directivei MSS şi a procurorului U.R.S.S. nr.66/241 din 26.X.48, actualul domiciliu ne este necunoscut,
Aş dispune:
A se lua măsurile necesare pentru a fi găsit Arhip I.I., iar dosarul din arhivă să fie transmis spre păstrare în sectorul „A” al M.S.S. al R.S.S.M.”
Dosarul, într-adevăr, se păstrează, dar omul n-a mai fost găsit.
Urmele lui Ioachim Arhip s-au pierdut în regiunea Arhanghelsk.
În 2002 am publicat în volumul 4, al „Basarabiei Necunoscute” un studiu dedicat lui Ioachim Arhip și în scurtă vreme am fost telefonat de o persoană, de o femeie care mi-a spus că Ioachim Arhip n-a dispărut fără urmă așa cum era afirmat în dosarul de la securitate. El a mai trăit mulți ani. Alte detalii n-a dorit să mi le furnizeze. Abia zile aceste, prin amabilitatea avocatului bucureștean Roland Cotârlan am pus lumină pe acest mister.

Ioachim Arhip a avut la Chișinău una dintre cele mai simpatice vile, pe fosta str. Sinadino (azi. Vlaicu-Pârcălab), la moment sediul Institutului Cultural Român din Chișinău „Mihai Eminescu”. În acest oraș i s-a născut la 23 ianuarie 1919 unicul fiu, Anatolie, care a făcut studii juridice, din mai 1944 a fost pe frontul de est, ca sublocotenent, iar la 23 august 1944, odată cu declarația de ieșire a României din alianța cu Germania și trecerea de partea alianței URSS, SUA, Anglia și Franța a fost luat prizonier și dus în lagăr în URSS. A fost prizonier până 10 noiembrie 1948 când a revenit în România. Aici a fost anchetat și ca basarabean trebuia să-și justifice originea socială, așa cum o cereau anchetele noii administrații prosovietice din România. Și-a compus o legendă pe care a susținut-o toată viața – a scris că e fiul unor învățători săraci, care au murit în război. Versiunea a fost acceptată și el a reușit să facă o anumită carieră, dar din această cauză se ferea să dea răspuns la mesajele transmise de tatăl său, Ioachim Arhip. Pentru fals în acte era pasibil de pedeapsă penală. Și acest moment a fost ca sabia lui Damocles și l-a urmărit până la deces. Tatăl și fiul nu s-au mai întâlnit niciodată…
E straniu că securitatea sovietică i-a pierdut urma, căci el a locuit la Cricova, la Strășeni și ultimii ani de viață a trăit împreună cu soția Liuba, nu în vila de pe str. Sinadino, care devenise deja str.28 iunie 1940, ci într-o odăiță de 15 m.p. și fără condiții elementare. Cei doi soți au pozat în fața ultimei lor locuințe, ajunși fără nici o avere au păstrat cei mai important, demnitatea.

Actul de deces al lui Ioachim Arhip

Actul de deces al lui Ioachim Arhip a fixat niște date sumare, dar principiale pentru finalizarea biografiei lui: decedat la Chișinău, pe data de 11 octombrie 1973, cu diagnosticul „Insuficiență vasculară acută”. Nu știm doar unde a fost înmormântat, dar și acest detaliu, probabil îl vom afla. E ceva firesc în descâlcirea suitelor de tragedii basarabene…