Dar mult mai târziu, am aflat destinul lui Alexandru David, tatăl, care a editat câteva cărţi şi care a murit tragic aruncându-se sub tren, când copilul avea abia un an.
La rândul lui a decedat la fel de tragic înecându-se în baie.
DAVID, Aurel (18.VI.1934, Chişinău – 30.VI.1984, Chişinău), pictor şi grafician.
Studii: Şcoala de Arte Plastice I. Repin (1954), Institutul de Arte Plastice V.Surikov din Moscova (1960).
Activitate profesională: inspector la Ministerul Culturii (1960-1964), profesor la Şcoala de Arte Plastice I. Repin, vicepreşedinte al U.A.P., preşedinte al Fondului Plastic (1968-1972), pictor-şef la Editura Enciclopedică.
Membru al U.A.P. din R.S.S.M. (1964).
Lucrări: pictură – Amiază (1964), Arşiţă (1968), Olga Sava din Bardar cu copii (1980), Curând se va topi zăpada (1981) ş.a.; portrete – Tânăr pedagog, Scriitorul L. Damian; grafică – Eminescu (1966), Toamnă (1960), Zăpadă (1967), Doina (1967) ş.a.; compoziţii monumental-decorative – mozaicul de pe faţada Centrului Republican al Tineretului. S-a impus prin ciclurile de stampe: Floarea soarelui, La lucru (ambele 1964) ş.a.; sculptură – Cântec (1969), Recviem (1970), Durere (1983), Floarea soarelui (1980) ş.a.
Expoziţii: personale – Chişinău (1995). A expus lucrări de pictură şi grafică la majoritatea expoziţiilor din Chişinău între 1961-1983, precum şi la manifestările artistice din Moscova, Sankt-Petersburg, Vilnius, Tallinn, Minsk etc. Călătorii de studii: Suedia, 1969.
A fost omul care şi-a primit post-mortem distincţiile:
Premiul de Stat al RM (post-mortem, 1990), Medalia Mihai Eminescu (post-mortem, 2000).
Despre escapadele lui cu prietenii au rămas legende în oraş, dar noua generaţie le prinde a uita. La fel cum azi treptat dispar celebrele lui fresce: Plugarul Universului(Centrul tineretului Iu. Gagarin, care acum se demolează), Soarele (Casa Scriitorilor din RM), ş.a.
Îmi amintesc de ziua când am aflat despre moartea lui. Mergeam spre Casa presei când cineva mă ajunge din urmă pe lângă Muzeul de Arte şi-mi spune că astă-noapte a murit Aurel David. Ceva s-a oprit în mine. Nu cred că așa creatori pot muri. M-am convins că el n-a murit niciodată…
Peste ani am aflat că fiul lui Alexandru, pictor şi el a decedat tragic la Moscova…
O GALERIE UNICĂ
Aurel David a fost un preţuitor deosebit al cuvintelor potrivite şi un bun prieten al scriitorilor. Mâinile lui s-au ostenit să lase pe un perete al Casei lor o mozaică „Soarele” – soră dreaptă cu fantezia şi alintată frumos de poezie.
Pânzele şi stampele pictorului parcă au fost alese anume drept loc de întâlnire a vremurilor un pic mai vechi (ca cele ale Renaşterii) cu cele ce mai au a se lăsa pe aceste plaiuri. Acolo, în imaginara galerie, stau alături Eminescu şi Puşkin, Tolstoi şi Donici, Damian şi Zadnipru.
Portretele lor sunt într-un fel nişte monografii. Ori poate-s o încercare de a afla pentru taina celor scrise alte echivalente grafice.
Chipul lui Eminescu a fost conceput nu ca o simplă imagine fotografică şi nici ca o izohelie a înfăţişării fotogenice, cum uneori au încercat s-o facă unii artişti plastici. La Poet s-a ajuns prin miracolul operei, prin topiri, forjări, perspective, ciopliri, disecări – şi tot aşa până s-a răzbătut la inima gândului, la cristalul esenţei. Astăzi suntem muritorii şi admiratorii unui poem grafic: Eminescu-Arbore. O pânză valorând cât un eseu. Pereţii caselor noastre ar părea orfani fără flăcările celor două frunze ce s-au desprins de pe geana poetului.
Puşkin, marele rapsod rus, deşi a trăit şi el puţin, a ştiut să-şi presoare din plin viaţa-scânteie cu peripeţii şi evenimente. A găsit timp să pozeze pictorilor contemporani, nu s-a sfiit să zugrăvească pentru eternitate vreo cincizeci de autoportrete. La o adică, dacă cineva s-ar încumeta să adune la un loc toate lucrările poetului, ar avea nevoie de o sală enormă. Deci, un pictor ce riscă să-şi ia drept model chipul lui Puşkin are toate şansele să nu mai fie original. Deprinşi încă de pe băncile şcolii cu profilul mult-înzestratului nepot al fostului arap al lui Petru, rămânem surprinşi, descoperind încă o faţă a poetului în lucrarea pictorului moldovean. Iar săgeata copacului ce-a străpuns stânca parcă ar cita poezia Bradul de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Aurel David a ştiut să altoiască pe schiţa unui autoportret puşkinian o istorie întreagă legată de realitate şi mit, înscrisă-n istoriile literare drept perioada basarabeană. Pentru cine are răbdarea s-o contemple, lucrarea apare ca o perfectă nuvelă biografică.
Profilul lui Alexandru Donici a fost imprimat pe dunga colorată a unui curcubeu – lampa de lucru a fiecărui poet. Prin acest portret pictorul a vrut să ne sugereze că cub veşmântul modest de nobil scăpătat au convieţuit de minune epitetele şi parabolele lui Esop, La Fontaine, Krîlov, Asachi şi, bineînţeles, cele ale Autorului Anonim. Donici a fost un creator de o rară fineţe – „un cuib de înţelepciune”, cum l-a caracterizat marele său urmaş. De aici şi iluzia de spectru, care parcă străbate chipul fabulistului reconstituit din cristale, după nişte legi asemănătoare cu cele ale cubiştilor, dar care de astă dată simbolizează firesc inteligenţa şi înţelepciunea.
Curcubeul vălură ca panglica unei gimnaste pornit dintr-un infinit spre altul, de la alb la negru ori poate de la întuneric spre lumină. Iar cele şapte culori? Ele nu sunt decât un semn de egalitate.
Zămislind stampa despre L.N. Tolstoi, el purcede iarăşi în căutarea unei metafore, al unui simbol al creatorului.
Norocul le-a surâs lui I. Repin, lui L. Pasternac –ei l-au cunoscut personal pe celebrul scriitor, l-au vizitat de mai multe ori la Iasnaia Poliana. Şi poate îngăduinţei lui Tolstoi îi datorăm acea lucrare răsărită de sub pensula lui Repin, unde făuritorul nemuritorului roman Război şi pace răstoarnă brazdă proaspătă…
Pentru Aurel David scriitorul nu mai este un om împresurat de ciudăţenii, ci unul râvnind să fie mai aproape de pământ, mai aproape de răsuflarea sănătoasă, întremătoare a bulgărelui. Tolstoi este un cugetător care răstoarnă brazdele spiritului. Timpul a cerut tot ce se părea a fi de prisos în căutările şi faptele geniului. Plugarul Tolstoi trăieşte.
Eminescu, Puşkin, Donici, Tolstoi – tuspatru văzuţi prin prisma simbolului. De ce?
Răspunsul vine aproape de la sine. Între pictor şi modelele sale stă lentila magică a timpului. Şi dacă faci abstracţie de el, de forţele lui de convergenţă şi de divergenţă, până la urmă Cronos îţi poate juca festa, propunându-ţi nişte pseudomodele.
Nu l-am cunoscut personal pe talentatul artist plastic, nu ştiu cum arăta când era mistuit de flacăra creaţiei, nici în viaţa de toate zilele. Însă urmărind atent rodul muncii lui, mi-am dat seama, că soarta a răpit din rândurile noastre nu numai un pictor, ci şi un gânditor. Un înţelept cu rădăcinile în sat, în adânc de secole, în truda generaţiilor de ţărani pentru care scurgerea clipelor era măsurată de clepsidra boabelor de grâu.
Acei filozofi populari, care mai pot fi întâlniţi şi astăzi prin satele noastre, că nimic nu există fără rădăcini şi nu-i lucru ori fiinţă să nu aibă steaua sa.
Deşi s-a aflat cu ochii aţintiţi spre cărările fără de sfârşit ale istoriei, David a fost şi a rămas un copil al generaţiei sale. De aici îşi are genealogia portretul poetului Liviu Damian.
E portretul contemporanului văzut, citit de un contemporan.
E o lucrare ce are, cred, forţa unui document pentru generaţiile ce vor urma. E un portret cum mai rar se întâlneşte, e o developare a eului poetic conceput după formula lui L. Damian: poetul stă-n picioare de ţară când vorbeşte…
Poetul se sprijină pe un trunchi de copac. Iarăşi o cheie simbol.
Arborele e una din miile de feţe ale naturii pe care el o ocroteşte cu scutul sufletului şi o cântă cu verbul. Braţul proptit pe o tulpină materială, concretă, schiţează nuanţa permanentului sprijin pe adevăr, fără de care orice mesaj liric n-are şanse de supravieţuire. Mai are lucrarea un element care nu cere nici un fel de explicaţii – focul din pieptul poetului, starea permanentă din inima-i de jăratic.
Petru Zadnipru e descifrat de pictor ca un cavaler al veşnicei tristeți. Cu acel surâs tainic ca şi cum în fiecare clipă este măcinat de gândul de ce: Moldovenii când se strâng, Şi-n petreceri se avântă, La un colţ de masă plâng, La alt colţ de masă cântă…
Pe când tristeţea poetului transnistrean Petre Darienco e alta. El care ocupa posturi de stat foarte importante, scria schiţe şi versuri, dar nu se simţea sigur de sine. Poezia lui era frumoasă doar în traducere. Taina limbii materne rămânea zăvorâtă pentru el…
Şi cu totul altfel e prezentat Ion Bolduma, poetul de un lirism sclipitor, de-o ardere internă eseniană şi rămas conştient la instrumentele lui poetice cu care pornise cândva pe drumul lung şi coturos al literaturii. Destin greu, complicat, nedevelopat aşa cum poate fi doar mahna unui om care simte şi nu poate mărturisi tot ce simte şi tot ce gândeşte. Era timpul când puteai gândi la multe, dar spune şi scrie doar foarte puţin din ce ştii, ce vezi, ce gândeşti…
Alexei Marinat scosese deja romanul Urme pe prag, un roman în care dincolo de-o frumoasă istorie de dragoste, care era un paravan romantic, autorul scria despre crimele staliniştilor care au mutilat destine omeneşti, care în moara uriaşă a GULAGULUI au măcinat şi oameni, şi vise…Aurel David l-a privit pe A. Marinat ca pe un om care poate şi este în drept să spună tot adevărul. Un adevăr pe care însuşi scriitorul l-a însuşit nu din cărţi, nu din povestirile altora, dar pe viu, din experienţa puşcăriei comuniste prin care i-a fost dat să treacă…
Portrete din anii 60-80 ai sec. XX sunt realizate într-o manieră realistă. Portrete de contemporani pe care nu are nici o noimă să-i prezinţi metaforic. Timpul pe care ei îl trăiesc este o metaforă. Aceasta este concluzia autorului.
Aşa cum umbra dintr-un minunat portret al scriitorului Spiridon Vangheli este o pasăre. Este acea misterioasă pasăre care sălăşluieşte în fiecare autor şi este gata să-şi ia zborul la prima chemare, la primul îndemn de a merge spre necunoscuta şi ademenitoarea Ţară a poveştilor, a creaţiei pure…
Privind lucrările lui Aurel David, rămâi învăluit de uimire. Nici un element de prisos în obişnuita împărţire în detalii de primă şi secundă importanţă. Cea mai mică atingere de pensulă, de peniţă îşi are rostul ei de netăgăduit şi parcă ar fi potrivită cu respiraţia artistului. Te minunează forţa de concentrare a ideilor pe o palmă de pânză. E un procedeu care poate fi asemuit numai laserului.
Mai trec o dată cu ochii peste impresionantele portrete, izvorâte din inima lui Aurel David şi scrise în limba universală a liniei şi culorii; ca şi cum aş răsfoi o carte vie…
