– Dle Puiu, aveţi nostalgia anilor de studenţie?
– Nu, nu am. Am alte nostalgii, care nu sunt legate de studenţie sau şcoală. Sunt legate de prieteni. Câteodată mai apare figura unui profesor, dar dacă e să fiu cinstit, pot să număr pe degetele de la o singură mână profesorii care mi-au marcat existenţa. Probabil că asta se întâmplă cu fiecare dintre noi. Pentru că ceilalţi, în marea majoritate, ajung să fie doar un fel de funcţionari publici în marele sistem educaţional. Nu mi-a plăcut şcoala, eu am făcut liceul în şapte ani, deşi trebuia să-l fac în patru ani. Am repetat clasa a douăsprezecea, după aceea m-au exmatriculat, în fine…Am avut aventuri. Nu am fost un elev cuminte. Nici nu am bătut sau înjurat profesori, dar îmi vedeam de ale mele şi ale mele nu erau ale lor. Stăteam acasă şi citeam, spre exemplu…

– Părinţii nu v-au reproşat faptul că nu mergeţi la şcoală?
– Ba da, eram oaia neagră a familiei. Dar am această structură de a face numai ce vreau eu. Au fost foarte multe discuţii, scandaluri, însă eram deja mare, nu mă mai bătea nimeni pentru că nu mă duc la şcoală sau că am note proaste. Aveam nişte note infecte. Dar asta pentru că nu învăţam. Mă interesau doar câteva materii. Şi-apoi, am fost suficient de conştient încât să-mi dau seama că am limite. Matematica, de exemplu, a fost pentru mine o limbă străină.

– La Geneva aţi mers să faceţi pictură la Ecole Superieure d’Arts Visuels. Dar ulterior aţi trecut la secţia de film. Ce s-a întâmplat?
– În anul I, primul semestru, m-am certat cu profesorul meu pe motive strict artistice. Pictam un soi de variaţii pe figura omenească, plecând de la un portret academic şi trecând prin faze de distorsionare a figurii. Erau fel de fel de influenţe – de la Goya până la Francis Bacon. Profesorul a venit la mine şi mi-a zis că nu se poate, că de ce semnez Cristi, deoarece Crist e doar unu, se referea la Isus. I-am spus că aşa mă cheamă – Cristi. Apoi îmi reproşa că-mi bat joc de corpul omenesc, care e templul sufletului. I-am replicat atunci că există un sculptor mare, pe care îl cheamă Brâncuşi şi care a spus la un moment dat că corpul omenesc e un biftec. Mă enerva foarte tare că avea un discurs de vizionar de weekend, de mistic de sâmbătă după-amiază. (În România, mă enervează Dan Puric cu discursul lui). M-am mutat cu scandal la alt profesor, un elveţian de origine siciliană. I-a plăcut mapa mea de lucrări şi mi-a permis să pictez acasă ce vreau eu. Dar simţeam că nu mai am ce învăţa la şcoala de pictură. Şi am zis: hai să învăţ cinema.

Cum a ajuns Cristi Puiu regizor

– De ce aţi ales arta cinematografică?
– Mă interesa cinemaul pentru că unchiul meu din Bucureşti era cinefil. Dar am considerat întotdeauna cinemaul ca film vulgar, distracţie, relaxare şi nimic mai mult. S-a întâmplat să-mi schimb părerea graţie bunului meu prieten, Matei Şerban Sandu. În 1984, toamna, m-a sunat să mă întrebe, dacă vin la cinematecă că e un film de Buñuel, „Îngerul exterminator”. Atunci am văzut prima dată un film care mi-a spus că cinemaul înseamnă mai mult. Nu e doar un spectacol pentru vulg. Dar până atunci mă gândeam că e o artă populară. Mie îmi plăceau westernurile, filmele de acţiune, filmele poliţiste, filmele noir din anii ’40, ’50 ai secolului trecut, dar nu mai mult de atât. Şi apoi, pentru că exista acel conflict cu profesorii de la pictură, am decis să dau la film, care era o secţiune în interiorul aceleiaşi Şcoli Superioare de Arte Vizuale din Geneva.

De ce Cristi Puiu nu se inspiră din pictură?

– În ce măsură vă ajută totuşi pictura să faceţi film?
– Fără să-mi dau seama, m-am pregătit pentru meseria de regizor făcând pictură. E un lucru rarisim de care dacă beneficiezi eşti în cea mai bună poziţie pentru tot ce înseamnă vizual în cinema. Nu mă inspir din pictură, nu vreau să fac aşa-zisele filme picturale cu imagini frumoase. Tot interesul pentru imagini ca în cărţi poştale pe mine mă dezgustă, mă ţine la distanţă. Dar pictura m-a ajutat să văd. Eu văd din prima, fără nicio ezitare, compoziţia în interiorul cadrului. Da, pictura m-a ajutat să compun, să văd, să renunţ la imagini frumoase. 

Despre şcoala de film europeană şi cea română

– Cum credeţi, şcoala românească de film merge în pas cu cea europeană? 
– Cinematografia română e una în care au existat câteva accidente fericite, nu continuitate, nu consecvenţă. A fost un film al lui Pintilie („Reconstituirea”), un film al lui Gulea („Moromeţii”), un film al lui Daneliuc („Croaziera”), un film al lui Tatos („Secvenţe”) şi apoi multe, multe fragmente din fel de fel de filme ale acestora sau ale altora. În România habar nu am ce fel de filme se făceau, că toate erau proaste. Era o varză totală. În anii ’80, cel puţin. La şcoala de film din Bucureşti a domnit mitul Tarkovski, care a făcut foarte mult rău cinematografiei române. Toţi regizorii credeau că trebuie să fabrice metafore pentru a face un film. Eu am plecat la Geneva şi nu mi-am propus niciodată să mă fac cineast, iar asta m-a făcut să am o atitudine critică faţă de miturile astea. Şi când am avut posibilitatea să fac film, am făcut „Marfa şi Banii” (2001), care a devenit filmul-far al unei generaţii de cineaşti. Cumva cinematografia română a ajuns să se racordeze la cinematografia europeană. Din păcate, cei mai mulţi regizori ai „noului val” nu au viziune cinematografică şi atunci continuă de fapt seria de mici importuri şi împrumuturi din stânga şi din dreapta. În felul acesta îmi explic de ce „Marfa şi banii” şi apoi „Moartea domnului Lăzărescu”, graţie premiilor pe care le-au obţinut, au ajuns să genereze interes în rândurile regizorilor din România pentru tipul de filmat cu cameră de mână, poveşti spuse la timpul prezent, restituire aproape documentară etc. Din păcate. Ca să fie o cinematografie cu adevărat sănătoasă, e nevoie de mai multe voci distincte. 

Filmul şi banii în viziunea regizorului

– Titlul filmului „Marfa şi banii” m-a făcut să mă întreb dacă filmul trebuie să fie o marfă…
– În ceea ce priveşte filmul de autor, este total greşit, pentru că artistul este de fapt un cercetător al lumii. Beneficiile acestei cercetări se regăsesc în alte parte, nu în banii pe care îi face un film. Şi toate reproşurile legate de fonduri vin din partea unor oameni cel puţin neinformaţi, dacă nu de-a dreptul smintiţi. Trăim într-o lume în care totul se învârte în jurul banilor. E un mare păcat. Şi nu ne dăm seama de chestia asta. Ar fi bine ca filmele să aducă şi bani, pentru a genera alte filme. Din punctul ăsta de vedere, sunt cât se poate de acord. Dar e foarte greu să le ceri spectatorilor să cumpere bilete la filme care îi depăşesc. De ce îi depăşesc? Nu pentru că ei sunt proşti, ci pentru că cei mai mulţi spectatori nu au o formaţie în direcţia asta. Cred că sistemul educaţional generează lipsa de interes pentru cinema şi faptul că filmul de autor nu aduce încasări. 
Filmele comerciale se nasc din filme de autor. Ele preiau din filmele de autor ceea ce le convine, multiplică formulele şi inundă ecranele. Dacă îi arătăm unui copil un film de suspans recent, o să se bucure extraordinar de tare, dar dacă îi arătăm un film al tăticului suspansului Alfred Hitchcock, o să zică „Ăăă, ce greşit e făcut!”, dar germenele acolo este. 

– Aţi văzut filme produse în R. Moldova?
– Am văzut filmele de pe vremuri, cum ar fi „Şatra” lui Emil Loteanu. Recent, am privit filmul „Patul lui Procust”, care cred că se făcea exact în momentul când făceam eu „Marfa şi banii”, deoarece, cam în aceeaşi perioadă, aveam treabă la acelaşi studio de sunet la Bucureşti. Dar eu nu sunt un cinefil. Eu fac film pentru că urăsc cinemaul, nu pentru că-l iubesc. Mi se pare greşit şi încerc să-l deturnez. Dar cred că asta face orice autor. 

"N-am cum să mă uit la filmele mele"

– Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
– Ultima carte pe care am citit-o temeinic a fost Scurtă povestire despre Anticrist de Vladimir Soloviov (titlu complet Trei dialoguri : Despre război, progres şi sfârşitul istoriei universale n.n.) pentru că am lucrat pe ea în primăvara asta la Toulouse cu un grup de 12 actori de teatru din Franţa în cadrul unui workshop de actorie de cinema. Acum citesc Un cuib de nobili de I. S. Turgheniev. Eu, crescând în România comunistă, nu i-am avut la suflet pe comuniştii de nicio naţie, dar am fost format de cultura rusă. De altfel, au şi identificat-o mulţi în ceea ce fac. Am fost format în primul rând de Dostoievski, iar mai târziu de Tolstoi, Gogol, Cehov şi Daniel Harms.

Ce cărţi a citit Cristi Puiu?

– Credeţi că numele Cristi Puiu este garanţia unui film de calitate?
– Nu ştiu. Nu. Când fac film, îmi urmăresc propriile obsesii şi propriile spaime. Numele Cristi Puiu reprezintă o garanţie, dar nu o garanţie a calităţii, ci o garanţie a obsesiei şi a drumului parcurs până la capăt cu orice preţ. Nu fac decât ceea ce fac toţi oamenii din lume: îmi păstrez un colţişor unde să fiu eu fără niciun fel de compromisuri şi să-mi urmăresc gândurile până la capăt. Şi acest loc este cinemaul pe care îl fac. Nu e o garanţie a calităţii, e o garanţie a faptului că ăla este spaţiul meu de libertate şi acolo n-o să te mint pe tine, cel care intri în sala de cinema.

Este numele Cristi Puiu garanţia unui film de calitate?