Interviu cu Voloc: „Pentru mine, ţara mea a venit ca un obstacol”

Printr-un amic a ajuns pe platourile de filmare a regizorului Igor Cobileanski, cel care l-a descoperit, iar începând cu scurtmetrajul Când se stinge lumina (2005), urmat de Saşa, Grişa şi Ion (2006) şi până la (Plictis) şi Inspiraţie (2007), au tot rămas împreună.

Când n-a apărut în filmele scurte ale lui Cobileanski, Sergiu Voloc s-a îndeletnicit să fie regizor, doar că de nuntă, în coproducţia moldo-româno-luxemburgheză, Nuntă în Basarabia (2010), a lui Nap Toader.

De vreo trei ani are propria emisiune de divertisment la Publika TV, o „arteră“ a Realitatea TV în Republica Moldova, iar show-ul Cool Publika l-a făcut destul de popular, şi nu doar în rândul tinerilor. N-a putut rezista când Igor Cobileanski i-a propus să joace în lungmetrajul său de debut în cinema, La limita de jos a cerului, peliculă ce rulează în cinematografe din 27 septembrie, iar rolul lui Gâscă, un paria al societăţii, l-a făcut să-şi amintească de cum era în adolescenţă. De cum a început o perioadă zbuciumată, în care „plimbările“ pe la poliţie deveniseră o obişnuinţă, pentru că, fie s-a aflat, de cele mai multe ori, în locul şi la momentul nepotrivit, fie s-a răzvrătit şi a mers la proteste. În orice caz, Sergiu Voloc e un revoltat de meserie.

– Ce păstrezi de la fiecare personaj pe care-l joci?
– Nu sunt genul de actor care caută roluri principale. Nu sunt nici un actor care caută un rol de trecere, de la o secvenţă la alta. Sunt un actor important, tot timpul, dacă merge vorba despre filmele lui Cobileanski. Eu am impresia că îi cunosc caracterul, că aş fi un fel de mascotă a caracterului lui şi putem discuta tot timpul înainte de filmare, ca să îmi fac şi eu o idee care este rolul şi care este locul meu în film.

După care, atunci când ajung acasă, după ce a avut loc premiera, îmi dau seama că sunt total altă personalitate decât rolurile din film. Îmi asum, desigur, riscul să merg pe drum şi cineva să mă strige Grişa sau Ion. Eu, însă, nu ascult muzică populară, ascult jazz şi funk şi aşa mai departe. Dar, dacă e vorba de roluri în general, desigur că am avut, nu foarte multe, dar chiar am avut roluri care îmi prezintă viaţa.
Fiecare film în care apar este o motivare a vieţii mele personale. Şi, treptat, mă pot baza şi chiar intuiesc ce se întâmplă cu viaţa mea, judecând după filme.

– Spuneai, la un moment dat, că un rol e ca un costum, chiar dacă nu ţi se potriveşte, n-ai de ales, trebuie să-l joci. Ţi s-a întâmplat de multe ori ca rolurile să te „strângă“?
– Depinde în ce direcţie lucrezi. Tu, ca actor, poţi să vrei să fii foarte tehnic, să vorbeşti limba română sau să pui accentul pe cât de grozav ţi se pare că ai fi. Mai este o altă variantă, în care tu laşi toate deoparte, până şi ce ai învăţat, şi începi să te contopeşti în această relaţie cu personajul. Aşa ajungi să te gândeşti mai puţin la jocul tău actoricesc, pentru că din moment ce te gândeşti mai mult la actorie decât la personaj, există riscul de a te vedea pe tine şi nu personajul acela. Eu, de multe ori, nu sunt recunoscut după personaj. Eu sunt Sergiu şi ăla este personajul care l-am făcut. Sunt două persoane total diferite. Eu încerc să mă contopesc, să intru în pielea celui pe care-l joc şi văd dacă are vreun punct comun cu viaţa mea personală.

Despre ultimul film în care am apărut, pot spune că sunt eu acolo în totalitate. 80% din timp am copilărit aşa, chiar dacă sunt dintr-o familie de intelectuali. Aşa erau societatea şi împrejurările, aşa era tineretul, în care nu se investea nimic. Iar, în căutarea finanţelor, părinţii au acordat mai puţină atenţie copiilor în perioada anilor ’90. După, desigur, acei copii ajungeau în nişte situaţii în care o luau pe calea improvizaţiei, iar de multe ori se termina fatal.

– Nuntă în Basarabia, în regia lui Nap Toader, e o producţie în care pe graniţele culturale dintre România şi Republica Moldova se mizează puternic. E filmul, ca artă, în stare să şteargă aceste bariere sau măcar să le facă invizibile?
– Invizibile nu le poate face, pentru că noi depindem de state, noi depindem de statul moldovenesc, care ştie să ceară din cultură, dar nu ştie să şi dea. România, la fel, cere. Dă puţin, dar măcar dă. Aici apare ideea de conflict că totul ar fi în regulă cu filmul şi cinematografia. Dar nu avem ce face cu partea financiară. Dacă nu ar fi această graniţă, unde tu trebuie să ceri de la stat bani sau să implici statul în acel film, ar fi imposibil să faci film, în general.

Există doar graniţa afacerilor. Cea a comunicării noastre, a acestor două state, mai puţin. Da, sigur, ar fi foarte bine dacă nu ar fi aceste graniţe, pentru că România este pentru noi o soră. Nu ştiu dacă ea ne consideră la fel, dar ar fi bine să se implice cât mai mult în domeniul cinematografiei, la noi. În Republica Moldova nu avem oferte. Local, nimeni nu este interesat de asta, dar n-aş vrea să fiu pesimist. Sunt totuşi optimist, chiar am impresia că o sa fie foarte multe coproducţii. Doar că noi o să facem parte din festivalul românesc, nu vom fi o ţară aparte care face film. Nu e loc de invidie şi gelozie între două state care fac acelaşi lucru.

– Având în vedere că eşti „actorul lui Cobileanski“, ţi s-au deschis mai multe uşi, cel puţin în film?
– Am fost selectat pentru a merge în Olanda, la un festival, tot prin Igor Cobileanski. Nu am în palmares foarte multe lucrări, dar pot spune că mai mult de jumătate au fost realizate prin intermediul acestui regizor. L-am urmărit de când eram mic într-o emisiune de televiziune, când era interzis să spui anumite lucruri pe ecran. El a venit cu o facultate românească şi cu o libertate în exprimare, practic a spart gheaţa. Aş vrea să fiu şi eu „român“, pe cât este şi el, cu toate că am probleme cu statul meu şi nu pot să îmi fac cetăţenie română.

Atâta timp cât mi se pun piedici, nu pot să îmi realizez acest vis. I-aş cere lui Băsescu să îmi dea cetăţenie, să le şterg nasul. Igor Cobileanski este acel om care a adus libertatea de exprimare în ţara noastră, foarte încleştată şi dominată de dictatura de după ’90.

– În filmul La limita de jos a cerului, de ce are Gâscă pasiunea pentru deltaplan?
– Pasiunea pentru deltaplan nu o are doar Gâscă, o au toţi cei care vor să zboare. Să zicem că ăsta era un vis care nici măcar în viziunea lui nu era realizabil, pentru că atunci când te ocupi de ceea ce se ocupă Gâscă în film, nu are cum să nu se termine cu o cădere. Eu nu-l acuz pe Gâscă, dar genul de dorinţe pe care le avea el li se îndeplinesc oamenilor un pic mai concentraţi pe viaţă. Celor care îşi văd de treabă şi fac lucruri bune. Gâscă nu se putea concentra dintr-un simplu motiv: consuma marijuana.

Împrejurările în care Gîscă trăieşte, modul ilegal în care se întâlnea el cu transnistrenii şi făcea toate tranzacţiile, acestea au ocupat mai mult timp, mai mult efort, riscuri şi nervi decât ar lua să construieşti un deltaplan. Un deltaplan probabil nu e aşa de greu de construit dacă ştii schema, dacă mai citeşti puţin. Dar când eşti ocupat cu alte chestii, atunci nici lucrurile simple nu sunt realizabile.

– În adolescenţă ai avut de-a face c-un anturaj în care traficul de droguri era la ordinea zilei. Te-a ajutat sau te-a descurajat partea asta de trecut când ai fost pus faţă-n faţă cu ea, prin rolul din La limita de jos a cerului?
– Nu pot spune că m-am ocupat chiar direct cu vânzarea drogurilor, dar am trăit în asemenea împrejurări, am avut prieteni care făceau asta. Când ieşi din casă, nu te întâlneşti cu oameni ca tine, mai vine unul, altul şi dacă are o anumită mentalitate, ţi-o transmite şi ţie. Orice Tarzan intelectual, dacă trăieşte în junglă, devine un Tarzan ca restul.

Nu vreau să mă consider vinovat, dar am trecut prin asta, pentru că aşa era atunci. Eram şi eu unul din disperaţii care-şi vedeau părinţii stresaţi din cauza situaţiei financiare. Am o soră care studia atunci la Academia de Studii Economice, în România, şi un frate care era la Conservator, în Chişinău, iar eu eram acasă, elev. Sigur că mai ieşeam din casă şi mă mai întâlneam cu astfel de persoane care aveau asupra lor soiul ăsta de „jucării“, ori ceasuri, cum sunt ele în film.

Dacă e vorba de rolul lui Gîscă, clar nu mi-a fost greu nici o secundă să-l joc. Nu am simţit emoţii, în general, să fac acest rol. Cu toate acestea, nu pot să mă apreciez când mă uit la filmele mele. Nu din modestie, ci pentru că nu ştiu cum a ieşit rolul. Aşa s-a întâmplat şi cu cel din La limita de jos a cerului. Pot spune doar că mi-a venit foarte uşor să-l joc pe Gâscă, pentru mine nu era un străin. Dar, cum percep eu lucrurile, ca om trebuie să treci prin asta ca să poţi fi precis în pielea unui personaj.

– Când te-ai revoltat ultima oară împotriva propriei identităţi?
De propria identitate, dacă vorbim de ea ca „foaie“, ca act, m-aş dezice chiar azi. De ea şi de Republica Moldova. Am fost un patriot tot timpul, am optat în mintea mea pentru Unire.

– Mama a fost profesoară de şcoală primară, iar la ea, din clasa întâi până într-a patra, am fost prima generaţie care după ’89 a început să studieze istoria românilor. E de mirare acum că mama, fiind orfană din Transnistria, promova atât de mult conceptul acesta de românism. În clasă, când mai interveneam cu anumite idei, colac peste pupăză, eram unicul cu bunel care a luptat în armata română, ceilalţi erau cu bunei în armata sovietică.

Am întâlnit dificultăţi, am fost un rebel întotdeauna şi m-am împotrivit regulilor exagerat-comuniste de la mine din ţară, atunci când trebuia să închizi gura, să nu te exprimi. Pentru mine, ţara mea a venit ca un obstacol. Aşa că, m-aş dezice de buletinul de identitate moldovenesc.

– Ai trecut prin bătăi şi hărţuire, pentru că ai avut curaj să protestezi, iar ca actor, ca persoană publică, ai putut să-ţi faci povestea cunoscută. Ce se întâmplă acolo cu oamenii obişnuiţi, cei care nu pot apărea la televizor să spună ce se petrece de fapt?
– Oamenii care au trecut prin ce au trecut au făcut foarte bine că nu au spus. Ca să spui ceva trebuie să îţi asumi acest lucru şi trebuie să faci un plan înainte de asta. Atunci când eşti închis şi nu mănânci sau bei nimic trei zile, păi, normal că îţi apar halucinaţii şi în momentul acela chiar îl vezi pe Dumnezeu. Ajungi să te convingi că data viitoare când vor veni poliţiştii să te bată, vei face cum îţi spun ei. Aşa am acceptat să mă filmeze, mi-am cerut public iertare şi i-am mulţumit lui Voronin.

Apoi m-am dus la alte televiziuni şi am contrazis tot ce am spus pe înregistrare, pentru că neavând imagini de la poliţie, cu greu demonstrezi că ai fost acolo. Am dat interviul, care a ajuns la cele două posturi de televiziune ale preşedintelui, Moldova 1 şi NIT, iar după două zile, când m-au eliberat din arest, am fugit la Pro TV şi la Jurnal, unde am povestit ce am păţit cu adevărat. Nu caut compătimire, ci adevărul. Mi se pare normal să îmi salvez pielea atunci când sunt în situaţii extreme.

– Dacă ţi-ai pune cândva povestea într-un scenariu, i-ai da-o lui Igor Cobileanski s-o regizeze?
– Nu ştiu dacă vreau în întregime să îmi regizez viaţa, dar o parte din tot ce mi s-a întâmplat aş vrea s-o povestesc. Aş sta probabil mult la discuţii cu Igor Cobileanski înainte de a-mi transforma viaţa în film. I-am mai povestit nişte idei, dar nu şi scenariul vieţii mele. Ci nişte scenarii din capul meu, care au fost şi pe hârtie, dar s-au pierdut. Atunci când mă apuc să scriu ceva, spre exemplu un eseu, îl gândesc ca pe o secvenţă de film.

Da, mă gândesc că Igor ar putea să-mi regizeze viaţa, dacă i-aş povesti-o, pentru că nu prea vorbim despre chestii personale. Discuţia se rupe când vine vorba de treabă, iar când e de lucrat, doar asta facem.

– A rămas dorul de libertate înaintea celui de film?
– Mie nu-mi displace nimic din viaţa asta, totul îmi place. Aici, în Bucureşti, de când am venit, mă simt de parcă aş fi într-o staţiune, unde lumea îmi dă pace să îmi văd de drum. Am observat că sunt destule vedete care umblă prin oraş şi prin Centrul Vechi, dar sunt lăsate în pace, să îşi vadă de-ale lor. Ei, la noi, în Republica Moldova, dacă mergi pe stradă şi cineva te-a văzut undeva la televizor, nu doar că te opreşte, dar are şi impresia că poate să te judece şi să îţi intre aşa în viaţă.

Mi se întâmplă în fiecare zi de vreo 5-6 ori să mă oprească lumea pe stradă, pentru că Moldova nu este deprinsă să vadă divertisment. Aşa cum nu este învăţată să i se vorbească liber şi despre cel care îşi permite asemenea lucruri, lumea crede că şi-a luat-o-n cap.

Nu sunt amator să stau lângă o persoană străină care mă opreşte pe stradă şi insistă să vorbească despre mine şi să se audă tare. E o chestie de civilizaţie. Noi, în Moldova, suntem în urmă cu o sută de ani, acesta e adevărul. Ce să facem? Noi nu merităm nici cu degetul să intrăm în Europa, atâta timp cât prostul stă în capul mesei. Şi nu vorbesc de prostul acela de la putere, că acela e prost din start. Vorbesc mai ales de proştii care nu îşi văd de drum. Şi aici sunt o mulţime de proşti, în Bucureşti, dar îşi ştiu locul, nu îndrăznesc să zică ceva. Pe când la noi, îndrăzneala de a fi mare şi tare e din belşug. 

Sursa: filmreporter.ro