– Doamnă Marandici, cum aţi reuşit să deveniţi şefă de închisoare?
– Nu mi s-au dat explicaţii. Mă aflam în concediu în 2009, când am fost invitată la Departamentul instituţii penitenciare. Mi s-au dat câteva ore ca să decid dacă vreau să fiu şefă la Penitenciarul nr. 16. A fost un moment stresant şi cred că am roşit, chiar dacă eu, într-un fel, am crescut în penitenciar. Sunt născută la Brăneşti, Orhei şi părinţii mei au lucrat la închisoarea din localitate. Mama a fost economistă, tata – şef de garaj. Fiind la grădiniţă, împreună cu alţi copii, susţineam concerte pentru condamnaţi. Îmi amintesc cum le picurau lacrimi din ochi, atunci am înţeles că şi ei sunt oameni. În 1999, după ce am făcut Medicina, m-am angajat ca terapeut la Penitenciarul din Brăneşti. În 2003, m-am transferat la Pruncul în calitate de medic infecţionist, iar în 2008 m-au numit şefă adjunctă. Acum, iată, conduc instituţia.
– Care a fost reacţia familiei dvs. când au aflat noutatea?
– Am avut nopţi nedormite, pline de emoţii. „Eu – şefă de penitenciar… N-am să fac faţă!”, îi spuneam fetiţei mele mai mari. Dar ea mă încuraja: „Dacă poţi să ne pui pe noi la respect, ai să te descurci şi acolo”. Şi reacţia soţului a fost pozitivă.
– La început, vă era frică de puşcăriaşi?
– De ce să-mi fie frică?! Şi ei sunt oameni. Au comis crime dar, ajungând aici, au nevoie nu de frica, ci de ajutorul nostru. Dacă noi am pune în prim-plan faptele lor, niciodată nu le-am putea acorda asistenţa necesară. E o barieră greu de depăşit.
– Sunteţi pregătită pentru apărare în cazul unor altercaţii cu deţinuţii?
– Am învăţat să opun rezistenţă, în caz de nevoie. Avem şi pacienţi agresivi, dar nu şi-au permis niciodată să întreacă măsura. Îi învăţ să respecte toate limitele bunului-simţ. Şi colegilor mei le spun să se poarte omeneşte cu toţi cetăţenii.
– De ce boli suferă pacienţii de la Penitenciarul nr. 16?
– Prevalează tuberculoza care, totuşi, e într-o scădere evidentă, urmează dereglările psihice. Cred că foarte mulţi condamnaţi au tulburări de personalitate – crimele odioase nu pot fi comise de un om sănătos… Oricum, ei sunt conştienţi şi judecata îi declară responsabili. Dacă boala se agravează în detenţie şi expertiza psihiatrică îi declară iresponsabili, sunt trimişi la tratament forţat la psihiatrie. Avem pacienţi şi cu leziuni traumatice şi automutilări. În semn de protest, unii înghit cuie, linguri, furculiţe, sârme, ace ţigăneşti, dar ştiu cum s-o facă astfel încât să rămână în viaţă. Alţii îşi taie venele, provocându-şi mutilări superficiale. Presupun că, aflându-se aici, toate sistemele organismului lor se concentrează să lupte. Am avut un caz când cineva şi-a tăiat abdomenul şi i-au ieşit afară intestinele. Dar a rămas viu.
Foto: Constantin Grigoriţă
– Unde nasc condamnatele de la Rusca?
– Am deschis aici Casa mamei şi a copilului, cu 11 locuri, unde sunt internate mamele şi pruncii, în condiţii foarte bune. Deţinutele nasc la Centrul mamei şi copilului din Chişinău, după care le aducem la Pruncul, apoi le întoarcem la Rusca.
– De sărbători, primiţi cadouri de la deţinuţi?
– De Crăciun, m-au colindat, de Sf. Vasile, m-au semănat, de 8 martie, mi-au trimis felicitări. Şi de Anul Nou am primit scrisori… Un bărbat care a stat închis 15 ani mi-a dăruit o icoană cu Sf. Nicolae şi mi-a dorit ca Dumnezeu să mă aibă în pază. Aceste daruri îmi arată că aici sunt oameni care încă nu şi-au pierdut simţul uman.
– Ce ţinută trebuie să aveţi la serviciu? Vă impuneţi vreo restricţie în privinţa machiajului, parfumului, a hainelor?
– O femeie trebuie să arate bine oriunde, iar, intrând în penitenciar, să nu-şi pună o pungă pe cap. Totuşi, e necesar să respecte unele reguli: să nu fie extravagantă, provocatoare, să nu poarte fustă scurtă, nici decolteu. Trebuie doar să fie îngrijită.
– Copiii dvs. au fost în excursie la Pruncul?
– Ei se mândresc că mama lor e şefă de penitenciar. Nicuşor spune că va deveni chirurg şi va lucra în închisoare… Dar nu i-am adus aici – nici nu am acest drept, nici nu cred că e bine. Aici sunt oameni privaţi de libertate, care nu sunt cel mai bun exemplu, dar e vorba şi de tuberculoză… Când le vorbesc despre închisoare, nu le spun copiilor că aici este urât sau rău. E trist doar… Aceşti oameni au comis crime, chiar dacă sunt buni, lucrează, fac lucruri frumoase şi îşi ajută apropiaţii.
– Cine e soţul dvs.? El nu se arată gelos că dirijaţi atâţia bărbaţi?
– Soţul meu este director comercial la o întreprindere. Mă bucur de o susţinere extraordinară din partea lui şi am mare noroc de el. Nu este gelos, are încredere. Gelozia neevidentă demonstrează dragostea, dar cea exagerată devine patologie.
– Cât timp petreceţi la închisoare?
– Mă aflu aici aproape non-stop. La 8.00 vin, la 17.00 pot să plec, dar de regulă mă reţin până pe la ora opt seara. Telefonul îmi lucrează chiar fără oprire, iar la necesitate sunt obligată să ajung la închisoare cel mult în jumătate de oră.
– Această muncă nu v-a făcut mai autoritară şi acasă?
– În familia noastră e egalitate, decidem împreună. Eu pot să vin acasă şi mâncarea să fie făcută. Dar lucrul în închisoare m-a făcut mai atentă faţă de copii. Cunoscând mai multe despre dedesubturile crimelor, îi ţin din scurt – să vină acasă la timp, să nu iasă târziu în oraş. Dar se întâmplă să-i cert şi pentru hainele nearanjate sau cărţile aruncate pe masă. Nu în zadar copiii îmi spun că-s obsedată de curăţenie.
– Şi atunci cum reacţionaţi când, intrând în vreo celulă, descoperiţi dezordine?
– Şefii de sector sunt obligaţi să verifice curăţenia în celule. Şi igiena personală e lege – toţi trebuie să fie aranjaţi şi curăţei. Dar să ridic vocea e exclus. Datoria noastră e să dăm exemple bune, iar aceasta nu se face prin strigăte.
– Recent, Guvernul a aprobat un proiect cu privire la promovarea femeilor în funcţii de conducere…
– Nu e corect să împărţim la egal femeile şi bărbaţii. În politică trebuie să meargă cel care o merită, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Aici egalitatea de genuri nu are importanţă. Pot fi zece femei mai profesioniste decât zece bărbaţi. Dar dacă avem zece bărbaţi şi o femeie, toţi experimentaţi, la ce am aduce şi alte femei?
– Vă plac filmele şi cărţile despre închisori? Ce muzică ascultaţi?
– Cândva, îmi păreau fantastice. Acum regăsesc în ele ceea ce văd aici… Prefer filmele documentare despre penitenciare. Dimineaţa, intru în birou şi ascult muzică instrumentală. Îmi place pianul. În închisoare, sunetele puternice deranjează.
– Orice deţinut îşi doreşte libertatea de după gardul închisorii, iar cei de afară îşi doresc o libertate mai perfectă. Ce înseamnă, de fapt, libertatea?
– Omului, oricât i-ai da, oricum nu-i ajunge. Acceptând o libertate şi acomodându-te cu ea, nu te mai satisface. Toată viaţa, căutăm ceva nou, dar libertatea adevărată este cea care-ţi asigură confortul.
– Vă mulţumim pentru interviu.
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
