Atunci nu eram sigur încă de publicarea ei. Dar cu o săptămână în urmă am primit primele 26 de pagini, pregătite pentru corectură, deci e o dovadă că publicarea a intrat în domeniul realizării. Lucrarea trebuie să fie gata în octombrie sau noiembrie. M-am bucurat foarte mult, deoarece ticăloșii de la noi, lichelele ordinare mi-au respins-o. Va avea vreo 300 de pagini. Sper să intre în patrimoniul științei istorice românești ca o lucrare de bază pentru epoca lui Ștefan cel Mare. […]” (Paul Mihail, Jurnal (1940-1944) și corespondență, vol. 2, Paideia, București, 1998)
Asta îi scria pe 1 septembrie 1969 istoricul Alexandru Boldur mai-tânărului Paul Mihail, și el basarabean, amândoi rămași în România după dezmembrarea țării.
Născut la Chișinău și descendent, după mamă, din boierul Mihalcea Hâncu, ajuns licențiat al Facultății de Drept din Petrograd, devenit apoi profesor de istorie a dreptului rus la aceeași facultate, Alexandru Boldur se va întoarce în capitala Basarabiei după ce va fi asistat la prăbușirea Rusiei imperiale. Prăbușirea ei o va asemui, în Memoriile sale, cu o scenă trăită în timpul pogromului de la Chișinău, în 1903, când niște derbedei au intrat într-o casă evreiască și au aruncat un pian de la etaj. Pianul s-a făcut țăndări, scoțând un sunet ca un oftat. „Pianele moarte sunt un simbol al prăbușirii Rusiei”, spune expresiv Alexandru Boldur. Ajuns deci, în drumul său înapoi, după multe peripeții, pe malul Nistrului, trece înot apa tulbure și întunericul, cu o desagă de mâncare în spate și cu un frac. Credea că în România conferențiarii se prezintă în fața auditoriului în ținută festivă. Cu această atitudine nobilă a încercat să capete un loc la catedră, în ciuda discuțiilor descurajatoare pe care le-a avut la început cu Constantin Stere. („În țară există o atitudine aparte, aproape dușmănoasă față de basarabeni, deci e mai bine să te angajezi oriunde, numai în România nu!”). Și datorită lui Nicolae Iorga, prinde un post de cadru universitar pentru disciplina istoria românilor la Facultatea de Teologie din Chișinău, ca în final să se transfere, în 1937, la Facultatea de Litere din Iași, de unde va pleca, în 1947.
S-ar părea că venirea comuniștilor la putere în România i-a tăiat lui Alexandru Boldur elanul științific. Adevărat că a întâmpinat obstacole insurmontabile în publicarea lucrărilor sale – motivate în special prin faptul că a semnat, în timpul regimului burghez, lucrări care tratau problema Basarabiei, însă acest lucru nu l-a împiedicat să citească, să traducă și să scrie aproape zilnic. Recunoașterea muncii sale a avut loc și post mortem. Dovadă că studiile sale scrise în perioada comunistă au fost editate, în parte, după 1990.
Deși publicat în timpul vieții sale la Editura „Carpații” din Spania, studiul Ștefan cel Mare le-a fost accesibil mai mult românilor din exil. Ca mai toate cărțile tipărite de această editură, ea a ajuns în țară în mod clandestin, fiind citită pe ascuns și pasată apoi altor cititori de încredere.
Bucuria reeditării, la Chișinău, a acestui studiu este una dublă. În primul rând, este o carte de o „severă documentare”, ca să împrumut cuvintele lui Pamfil Șeicaru, prefațatorul ei. În al doilea rând, este o carte semnată de un bun istoric român, originar din Basarabia.
Imaginea lui Ștefan cel Mare este astăzi, în rândul oamenilor obișnuiți, una de sfânt și de patriot deplin. Însă de cele mai multe ori, adevărul este undeva la mijloc, iar cartea în discuție îmi confirmă acest lucru. Un conducător care le dă polonezilor Hotinul, pentru ca aceștia din urmă să nu-l susțină pe dușmanul lui de moarte – Petru Aron, nu dă în nici un caz impresia unui patriot desăvârșit (p. 24). Un om care îi taie capul cumnatului uneltitor împotriva sa nu este chiar un sfânt, cel puțin din perspectiva moralei creștine (p. 28). Mai ales din acest motiv, cred, trebuie să placă studiul lui Alexandru Boldur. Pentru că nu induce în eroare, pentru că dărâmă mituri și îți prezintă personajul cu toate strălucirile și umbrele lui. Și dincolo de asta, Boldur nu analizează strict personalitatea lui Ștefan cel Mare, ci parcurge întreaga perioadă istorică, trece în revistă instituțiile importante de drept și explică, cu ajutorul metodei logice și a celei comparative, unele evenimente. Bun cunoscător al limbii slave, el face trimitere și la studiile istoriografice ale cronicarilor ruși, lărgind tabloul, coroborând explicațiile, făcând lumină.
Unii cititori vor găsi în aceste pagini originea expresiei „sărut mâna”, formulă de salut adresat doamnelor, curentă peste Prut. Căci pentru a sta de vorbă cu domnitorul, trebuia să te închini până la pământ, să îngenunchezi, să-i săruți mâna și poala caftanului (p. 34). Li se va confirma că „domnii noștri s-au făcut pre voia țării”, ei fiind aleși pe câmp, de către boierii mari și mici. Prin adunări directe, adică, iar nu reprezentative, boierii mici fiind mai toată lumea. Și mare le va fi mirarea unor romantici că poemul lui Bolintineanu, cu muma lui Ștefan care își alungă în miez de noapte fiul învins de la poarta cetății, e-o pură legendă. Maria Oltea nu mai era în viață în 1476, anul înfrângerii de la Războieni; murise în 1465.
Studenții de la drept învață în anul întâi, la istoria dreptului, că proprietatea se transmitea în Țara Românească și în Moldova cu întrebuințarea formulelor „să-i fie de ocină și ohabă” și, respectiv, „să-i fie uric cu tot venitul”. Dar nici un manual de istoria dreptului din prezent nu explică ce înseamnă aceste formule, așa cum o face Alexandru Boldur. În Evul Mediu, proprietățile rurale ale boierilor, care la început se acordau fără drept de moștenire, au devenit ereditare, pentru că toți boierii doreau ca proprietatea lor să fie veșnică în linia descendenților (p. 55). Cuvântul „uric” provine din maghiară, și semnifică „proprietate veșnică, dobândită prin succesiune”. Expresia „cu tot venitul” înseamnă „cu tot rodul pe care-l poate da o asemenea proprietate, inclusiv imunitățile”. Merită scoasă în evidență analiza prin care Alexandru Boldur explică originea cuvântului „ohabă”. Trimițând la cronica rusă, Boldur notează că în anul 968, kievenii, trimiși la principele rus Sviatoslav care se alfa atunci la Dunăre, i-au vorbit astfel: „Tu, principe, cauți și ai grijă de pământ străin, iar renunțând (ohabiv) la pământul propriu, eram cât pe ce să fim luați de pecenegi, și mama, și copiii tăi; dacă nu vei merge și nu ne vei apăra, ne vor lua, dacă nu ai milă de ocina (țara) ta, nici de mama bătrână, nici de copiii tăi.”. Boldur găsește mai multe sensuri pentru verbul slav ohabit-sea: 1) a părăsi; 2) a se ascunde; 3) a înceta; 4) a renunța; 5) a se retrage. Iar apoi încheie spunând că „ohaba” este „un lucru la care s-a renunțat de către acela care are dreptul și care s-a retras”. Domnul renunța la dreptul său de a retrage pământul boierului în anumite cazuri, adică renunța la dreptul său de retract. (p. 57)
Ca la Hasdeu, incursiunile în etimologia cuvintelor cuceresc, și mai ales prin asta se remarcă studiul lui Boldur. „Ocină” vine din slavul oteț; „vornic” vine de la slavul dvornic; numele de Lipnic derivă de la lipneac, care înseamnă în slavă pădure de tei; iar termenul „vecin” apare în Țările Române atunci când se descompune „familia mare” și membrii ei se separă cu gospodăriile lor mici. Este o adaptare a latinescului vicinus din limba vechilor galițieni. (p. 64)
Cititorii acestui studiu vor afla că și pe timpul voievodului Ștefan vinul nostru mergea la ruși (prin Camenița, Movilău și Cecelnic), că Ștefan a introdus artileria ca gen de armă a formațiunilor militare ale moldovenilor și că dubla vasalitate – adică statul în două bărci – nu era o raritate pe vremea sa. Aceasta din urmă a fost cauza mai multor lupte dintre cele două țări române (Ștefan numea Țara Românească altra Vlachia), când se întâmpla ca ele să aibă suzerani diferiți. Dar uneori se băteau și marile puteri pentru statul vasal. „Am aruncat un os între doi câini, care se vor mușca pentru el și, acela care va învinge, va fi domnul meu”, le spune Ștefan unor soli polonezi, foarte priceput în a trage foloase din gelozia reciprocă a regilor unguri și polonezi.
Merită reținută una dintre concluziile lui Alexandru Boldur, potrivit căreia Ștefan cel Mare cunoștea secretul însuflețirii maselor de luptători. „Magia cuvântului și a pildei domnului îi făcea să uite de posibilitatea morții; încrederea ostașilor în conducătorul lor era atât de mare, încât erau gata să înfrunte orice primejdie, plini de abnegație și de spirit de sacrificiu” (p. 243). Ce altceva decât sentimentul de fraternitate cu ostașii săi l-a făcut să le scrie venețienilor, după înfrângerea de la Valea Albă în fața turcilor, în 1476, „Io, cum la mia corte, ho fato quel che puti, et […]”? „Împreună cu curtea mea”! Iar „curtea” nu însemna doar curtea domnească din Suceava, ci și curțile din toate orașele mari ale țării (p. 83). Și tot spre Veneția, către dogele Leonardo Loredano, scria medicul domnitorului Ștefan – Matei Muriano: „Ștefan este foarte înțelept, iubit de supușii săi pentru clemență, dreptate, energie și libertate”.
Alexandru Boldur vorbește și despre alianța moscovito-moldovenească și trage concluzia că Ștefan a devenit, pe linia politicii religioase a lui Ivan al III-lea, apărător al creștinismului ortodox împotriva catolicismului polonez. Dar poate că ceea ce este și mai important e faptul că „a contribuit la nașterea statului velicorus național, fără a bănui însemnătatea lui în viitor” (p. 221). Această concluzie ar putea reprezenta mereu un început de discuție cu cei care ocupă astăzi o porțiune din teritoriul Republicii Moldova, dând dovadă de orice altceva și numai de salvgardarea principiilor creștin-ortodoxiei nu. Tot așa cum ar trebui să ia aminte oficialii noștri statali, care se fac că aranjează panglicile coroanelor de flori depuse la monumentul voievodului Ștefan, de tristețea lui demnă din adresarea către venețieni: „Io cum la mia corte”, iar nu „Io cum la propria persona” sau „Io cum la mia familia”.
Fiecare cu imaginile și trăirile lui, după ce-a citit o carte importantă.
ARHIVA TIMPUL, 30 octombrie 2015
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
