– Irina, pentru început, va trebui să recunosc că vreme îndelungată nici n-am ştiut că eşti soţia regizorului Alexandru Grecu, directorul Teatrului „Satiricus”. De aceea, voi întreba direct: care este ipostaza în care te identifici astăzi – femeie, actriţă sau… soţia regizorului-şef, care pune mâna pe cele mai bune roluri?
– Sunt actriţă, înainte de toate. Cât priveşte „soţia regizorului”, nu am fost tentată niciodată să arăt că aş fi avantajată în vreun fel anume. Joc roluri diferite, nu doar centrale. Să ştiţi că, de fapt, fiecare actriţă are un rol central în viaţa ei, doar că trebuie să vină timpul pentru el. Eu primul rol central l-am primit după zece ani de muncă în teatru. Şi venisem la „Satiricus” pe când nu avem nici 19 ani împliniţi….
– Recunoşti, totuşi, că există fenomenul „soţia regizorului”?
– Există, dar eu vreau să fiu corectă. De aceea, atunci când fac cunoştinţă cu cineva, nici nu spun că soţul meu e regizorul Sandu Grecu. Chiar şi numele de Rusu mi l-am păstrat. Nu că mi-ar fi ruşine, dar nu vreau să-mi fac un nume graţie soţului. Sunt aşa cum sunt şi prefer să ştiu că, dacă am reuşit, am făcut-o cu propriile forţe.
– Ştiu că ai ajuns în teatru cumva din întâmplare…
– Da, după doi ani de Litere, unde mă pregăteam să devin profesoară de „limba moldovenească” în şcoala rusă. Pornisem pe o cale „serioasă” – mama mi-a insuflat această idee. Părinţii mei au divorţat pe când eu aveam doar şase ani, mama ne-a crescut singură pe toţi cei patru copii şi nu i-a fost uşor. Şi se gândea că meseria de profesoară, pe lângă faptul că e una nobilă, îţi poate asigura o stabilitate… Dar nici bani ca să mă dea la o facultate mai „prestigioasă” pe atunci – gen „contabilitate” sau „merceologie” – nu avea. Că şi atunci se plăteau bani pentru studii în Moldova.
– Cum a apărut teatrul?
– Din copilărie. Am crescut în Cupcini, un orăşel industrial, şi fiecare întreprindere organiza în permanenţă sărbători, festivaluri. Eu şi prietena mea eram prezente la toate evenimentele – cu dansuri, poezii, scenete. Era o modalitate de a mă afirma, de a-mi învinge complexele, dar şi de a câştiga un ban… Apoi, deja studentă fiind, aceeaşi prietenă cu care apăream în spectacolele şcolare şi care, între timp, intrase la Institutul de Arte, mi-a spus că se deschide un teatru nou şi că au nevoie de actori. Mi-am încercat norocul, dar nu pot să zic că am fost acceptată din start. Am muncit mult, din zori până noaptea. Sandu era foarte exigent de pe atunci – are un dar de a conduce oamenii şi e convins că nu trebuie lăsaţi de voia lor, căci devin lăsători… E vorba şi de condiţia fizică, şi de cea spirituală. Când eram mai tineri, eram în sala de balet zilnic, de la 10.00 până la 14.00. Acum facem o oră, pentru a ne menţine în formă. O actriţă trebuie să aibă grijă de corpul său – face parte din meserie.
– Mama nu s-a revoltat că ai abandonat facultatea „serioasă”?
– Deşi ne-a crescut singură, mama a făcut totul ca să ne ridice, să ne înveţe, să avem ce mânca. Niciodată nu ne-a reproşat şi nici nu ne-a obligat la nimic. Mi-a spus chiar că e mândră de mine. Nu mi-a reproşat nimic nici când am venit acasă cu Sandu şi cei doi copii ai lui din prima căsătorie. M-a ajutat întotdeauna cu un sfat bun, dar nu ne-a presat niciodată. Când mă gândesc la ea, îmi dau seama, cu regret, că eu n-am atâta răbdare şi că deseori sunt impulsivă cu copilul meu…
– Cum a început povestea cu Sandu? Când ţi-ai dat seama că e mai mult decât şef?
– Nu a fost dragoste de la prima vedere, a trecut ceva timp… Mai întâi m-am îndrăgostit de Sandu-actorul, apoi de Sandu-omul. Eu am crescut fără tată, iar în Sandu am găsit şi un tată… Diferenţa de vârstă, de 11 ani, n-a fost un impediment. Nu vreau să par banală, dar Sandu este pentru mine totul. Şi nu mi-e jenă să spun acest lucru. De sentimentele pur omeneşti nu trebuie să ne fie ruşine niciodată. Din păcate, oamenii încep să banalizeze nişte lucruri extrem de importante. Îl ador pe Sandu, iar fiica noastră, care-i poartă numele, nu a făcut decât să ne unească mai mult. Familia pentru mine e pe primul loc. Între teatru şi familie, voi alege familia fără să stau pe gânduri. Căci, dacă la un moment dat te îmbolnăveşti sau dacă ai probleme, nu te ajută nimeni în afară de familie. Familia este locul meu de refugiu.
– Teatrul făcut de echipa de la „Satiricus” are deseori un mesaj social. În acelaşi „Cu bunelul ce facem?”, se vorbeşte şi despre 7 aprilie, şi despre migraţie, şi despre „o ţară în care au rămas doar babe şi moşnegi”. Nu este obositor?
– Nu, pentru că este viaţa pe care o trăim. E adevărat că, deseori, îmi este aproape imposibil să-mi ascund emoţiile. Dar şi emoţiile fac parte din viaţa noastră! De aceea, uneori plâng în culise. Tot ceea ce fac, simt. Orice rol îl trec prin mine, prin şira spinării. Tocmai de aceea mă întristez când, jucând într-un sat, văd că toată lumea mănâncă răsărită… Cei care vor ajunge la conducerea ţării, ar trebui să se gândească la cultură. În afară de internet, copiii nu fac nimic azi. Cititul cărţilor, cel mai nobil lucru, este uitat de tineri. Mă lupt chiar şi cu copilul meu în acest sens.
– Cum se construieşte relaţia cu Sanda? Ziceai că eşti impulsivă uneori.
– Ea e născută în zodia Capricornului, eu sunt Berbec. Ea nu prea acceptă observaţiile – excepţie face Sandu, care e cea mai mare autoritate pentru ea. Dar este prietena mea cea mai bună, mă iubeşte şi o iubesc şi asta îmi dă forţă.
– Când aţi adus-o în scenă, nu v-aţi temut că n-o s-o mai scoateţi de acolo, că se va îndrăgosti de teatru şi ea?
– „Cu bunelul ce facem?” nu este prima apariţie a Sandei în scenă. La primul spectacol n-am prea fost de acord – dar era nevoie de un copil… De această dată trebuia să facem ceva deosebit, rolul ei fiind unul din principalele, şi mi-a fost teamă că n-o să facă faţă. Din fericire, a făcut un rol bun. Şi-mi dau seama că, indiferent ce viitor aş dori eu pentru ea, ei îi place teatrul. Desigur, mai are timp să se gândească, dar dacă o să decidă să se facă actriţă, n-o să mă împotrivesc.
– Ai un crez în viaţă?
– Ştiu că viaţa are farmec la orice vârstă. Şi sunt adepta femeilor care spun că se simt mai confortabil la 40 de ani decât la 20. Chiar dacă nu am încă 40 (râde)… Acum, am mai multă încredere în mine, iar când eşti încrezut în tine, şi lucrurile îţi merg mai uşor. Nu mă deranjează ridurile – o femeie poate fi frumoasă şi cu riduri.
– Îţi mulţumesc pentru interviu şi-ţi doresc să fii mereu frumoasă şi radioasă!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
