Un radar scanează o zonă pentru a depista un motor balistic sau o rachetă. Când detectează racheta, software-ul Iron Dome poate determina locația și tipul acesteia. Radarul urmărește racheta pe măsură ce este lansată și software-ul prezice traiectoria. Dacă se determină că racheta va atinge o zonă protejată, unde există un număr mare de oameni sau ceva important din punct de vedere strategic, va fi interceptată. Pentru rachetele cu rază scurtă de acțiune, acea decizie va fi o fracțiune de secundă.

Rachetele interceptoare Tamir sunt apoi lansate de la lansatoarele de pe sol. Un interceptor poate acționa independent, chiar dacă pierde comunicarea cu solul, deoarece are propriile sale sisteme de observare. Interceptorii, care sunt declanșați vertical din unități mobile sau fixe, sunt proiectați pentru a detona racheta în aer, iar în momentul contactului se produce o explozie.

În timpul unei operațiuni în 2012, când forțele militare ale Israelul s-au ciocnit cu cele din Hamas, 1.500 de rachete au fost lansate din Gaza în Israel. Potrivit cifrelor furnizate la acea vreme de Forțele de Apărare din Israel, Iron Dome a distrus 426 de rachete, cu o rată de interceptare reușită de 84%. Oficialii israelieni au descris la momentul respectiv Iron Dome ca un sistem care „schimbă jocul” și salvează vieți, potrivit The Guardian.

Oficialii israelieni responsabili de apărare spun că sistemul nu s-a schimbat de la momentul implementării, dar că îmbunătățirile la nivel de software au făcut ca sistemul să fie mai capabil odată cu trecerea anilor.

Cu toate acestea, profesorul universitar Michael Armstrong, care a studiat sistemul de apărare, susține că „niciun sistem de apărare antirachetă nu oferă o siguranță totală, mai ales împotriva unei amenințări în evoluție”, potrivit The Washington Post.