Substratul dacic
Ca și celelalte limbi romanice surori, româna păstrează din latină aproximativ 2000 de cuvinte-bază (nu intră deci în acest număr și derivatele care pot fi moștenite din latină, de felul lui arătură; familia derivatelor de acest tip este reprezentată prin cuvântul-bază (a) ara). Deși sunt puțin numeroase, cuvintele moștenite din latină sunt cele mai importante, adică ocupă primul loc în vocabularul fundamental al limbii române (ca frecvență, bogăție de sensuri și de cuvinte derivate), așa cum se întâmplă și în celelalte limbi romanice.
Am subliniat și faptul că unele cuvinte moștenite au circulat numai în vechea română (rost „gură” din lat. rostrum, păstrat în prezent numai în expresia pe de rost) sau circulă azi numai în graiuri (ai „usturoi” din latinescul alium; în celelalte limbi romanice alium s-a păstrat în limba literară: fr. ail, it. aglio, sp. ajo).
Reamintesc că latina s-a impus ca limbă oficială în Imperiul Roman, fiind adoptată de populațiile cucerite. În acest proces de însușire a latinei de către populațiile autohtone, proces numit romanizare lingvistică, populațiile respective au păstrat unele cuvinte din limba părăsită de ei. Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populațiilor cucerite de romani, populații care și-au părăsit limba, reprezintă substratul limbilor romanice. În cazul limbii române, acesta este traco-dac. Voi încerca să răspund, în două episoade, la o întrebare care mi-a fost pusă de mai multe ori: ce-am păstrat de la traco-daci?
Două precizări sunt necesare. Substratul traco-dac nu a modificat natura latină a românei, la fel cum substratul celtic, iberic, ligur al altor limbi romanice nu a modificat natura latină a acelor limbi romanice, continuatoare ale latinei occidentale. Din nou la fel ca în celelalte limbi romanice, la noi s-au păstrat din substrat în jur de 80 de cuvinte, care denumesc mai ales realități caracteristice regiunilor respective (nume de plante și animale, forme de relief etc.).
Limba traco-dacă face parte din familia indo-europeană, cea mai mare familie de limbi din lume. Aceleiași familii îi aparțin și alte limbi europene: latina, greaca, limbile slave, limbile germanice, limbile celtice, lituaniana, armeana. Latina provine din indo-europeană, așa cum provine și traco-daca.
Identificarea cuvintelor
Identificarea cuvintelor românești de origine traco- dacă este o operație dificilă, fiindcă nu există texte în această limbă. Informații directe despre traco-dacă s-au păstrat numai în unele nume de locuri din inscripții și din relatările unor scriitori latini sau greci, nume pe care aceștia le-au transcris aproximativ. În consecință, pentru a stabili fondul autohton al limbii române s-a apelat la diverse procedee. (Mă refer, evident, la lingviști, nu la amatori care consideră, ca în epoca romantică a filologiei, că orice element de origine necunoscută este din limba traco-dacă.) Procedeele cele mai importante sunt: (a) compararea românei cu albaneza; (b) reconstrucția unor elemente traco-dace pornindu-se de la cuvinte moștenite în albaneză comparate cu o serie de limbi indo-europene vechi.
Primul procedeu, folosit de lingviști reputați (dintre români îi amintesc pe Sextil Pușcariu, Al. Philippide, Al. Rosetti, Gr. Brâncuș), este un mijloc mai sigur. Între cuvintele existente atât în română, cât și în albaneză – 86 la Al. Rosetti, 132 la Gr. Brâncuș (dintre care 89 sigure și 43 probabile) – se evidențiază cele care au formă și sens identice în ambele limbi: rom. buză – alb. buzë, rom. călbează – alb. këlbaze, rom. ciucă – alb. çucë. Întrucât nu există criterii pe baza cărora să se poată stabili care dintre cele două limbi a împrumutat din cealaltă termenii din această clasă, se poate presupune că ei provin în ambele limbi din aceeași limbă vorbită în Balcani (traco-daca, limba de substrat a românei, era o varietate a limbii trace, din care provine albaneza).
Există cuvinte care se aseamănă, în română și albaneză, fără ca forma și/sau sensul lor să fie identice. Deosebirile de formă dintre termenii din albaneză și cei din română au fost sistematizate în tabele de corespondențe fonetice. Unui sunet din albaneză îi pot corespunde în română mai multe sunete; de exemplu, sunetului albanez notat th îi corespund s (alb. tharbët – rom. searbăd), ț (alb. thark – rom. țarc), è (alb. thump – rom. ciump), f (alb. thërrimë – rom. fărâmă).
Gr. Brâncuș a atras atenția asupra faptului că, în comparațiile de acest fel, trebuie să se apeleze la formele vechi ale cuvintelor din română și albaneză (româna comună și albaneza comună), și nu să se compare formele lor actuale din cele două limbi.
A doua metodă constă, așa cum am spus, în reconstrucția unor forme traco-dace. S-au făcut comparații între cuvinte albaneze și cuvinte din vechile limbi indo-europene: macedoneana, limba lui Alexandru cel Mare (care nu trebuie să fie confundată cu macedoneana actuală din Republica Macedonia, aceasta din urmă fiind o limbă slavă), ilira și vechea greacă, limbile baltice (lituaniana) și armeana, precum și alte limbi indo-europene (vechi sau moderne) din care româna nu a putut împrumuta, direct sau indirect, cuvinte.
Și pe baza acestor comparații au fost identificați între 80 și 100 de termeni ca provenind probabil din substrat. Rezultatele acestui gen de cercetare au grade diferite de probabilitate. Și mai puțin sigură este reconstrucția unor cuvinte traco-dace prin referire nu la cuvinte atestate în diverse limbi, ci la rădăcini indo-europene reconstruite la rândul lor. În acest caz, nu funcționează cele două criterii fundamentale ale etimologiei: concordanța fonetică (formală) și cea semantică (de sens) dintre cuvântul românesc și cel de la care se presupune că provine.
În concluzie, la întrebarea „Ce a rămas în română din limba traco-dacă?” putem spune că, după mai bine de un secol de cercetări, suntem încă în domeniul ipotezelor și niciun element autohton din română nu este sigur. În cele ce urmează, prezint numele de locuri (substantive proprii) care pot proveni de la daci, iar în episodul următor voi vorbi despre cuvintele comune cu o posibilă origine traco-dacă.
Nume de locuri preromane
Menționez, în primul rând, numele de ape, dintre care se detașează cuvântul Dunăre. Forma românească este tipică, celelalte limbi având forme diferite: lat. Danubius, slav. Dunav sau Dunaj, germ. Donau, magh. Duna. S-au emis mai multe ipoteze pentru originea rădăcinii acestui hidronim românesc: iraniană, celtică, traco-dacă sau chiar preindo-europeană. Este sigur faptul că acesta este un cuvânt foarte vechi, fiind vorba de numele celui mai mare fluviu din această parte a Europei. A fost folosit și de daci, așa cum se poate afirma și despre numele munților Carpați.
Alte cuvinte foarte vechi sunt și numele de râuri Argeș, Buzău, Cerna, Criș, Motru, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș. Originea îndepărtată a acestor nume, pentru care este imposibil să se aducă dovezi, nu are prea mare importanță. Este important însă faptul că aceste denumiri au fost folosite de traco-daci și înainte de a fi trecute în latină: apele și munții nu și-au schimbat locul.
Cât despre numele de localități, continuatorii termenilor autohtoni (preromani) sunt mai puțin numeroși în România decât în Franța, de exemplu. Explicația este aceea că, în Evul Mediu timpuriu, românii (urmașii dacilor romanizați) au fost obligați să părăsească viața urbană pentru a locui în așezări rurale ascunse în munți. Invazia popoarelor migratoare, și în primul rând a hunilor (376), a produs mari distrugeri, iar din vechile așezări urbane ale Daciei nu mai există astăzi decât straturi de cenușă, mai ales în Transilvania. În ceea ce privește toponimele, Abrud, Iași și Turda sunt, probabil, de origine traco-dacă.
Sursa: historia.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
