ISTORIE / Populația moldovenească de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII
Încă din veacul al XVI-lea un act italian aminteşte de o româncă Marioara [„Mairore"] căsătorită în Caffa Crimeii. În 1430 printre soldaţii străini care apărau acest oraş genovez e pomenit şi un Iacob Valahul („viril Iacobini Velachi"). În 1155 găsim pe moldoveni stăpânind cetatea Lerici, la gura Niprului apoi ca soldaţi şi negustori, îi întâlnim în Crimeea, pe vremea lui Ştefan cel Mare. La 6 februarie 1468 e pomenit, tot la Caffa, un Iohannes Velachus sive Ungarus adică un Ioan Românul, apoi, în 1469 şi 1470, un Standu, un Dumitru, un Radu, un Stoica.
Odată cu extinderea dominaţiei turceşti asupra ţărmului de miazănoapte al Mării Negre, regiunea de la vărsarea Niprului şi a Bugului capătă o deosebită importanţă. Noii stăpâni zidesc aici un complex de cetăţi destinate pe de-o parte să asigure noua cucerire, pe de altă parte să ţie în frâu pe cazacii zaporojeni, ale căror raiduri, tot mai îndrăzneţe, cu bărcile peste mare, ameninţă până şi Constantinopolul. Din acest complex, cel mai însemnat e grupul de trei cetăţi de la Oceakov sau, cum îi spuneam noi, de la Vozia. El se afla la extremitatea nordică a largului estuar al Niprului, estuar care poate fi socotit şi ca un adevărat golf de mare şi în care se varsă şi Bugul. Distanţa, în linie dreaptă, între Oceakov şi Cetatea Albă, este de circa 110 km.
De multe ori voievozii noştri au trebuit să dea oameni şi materiale pentru repararea sau reconstruirea Oceakovului. În 1587, Petru Şchiopul trimite în acest scop nu mai puţin de 15.000 de salahori şi 3.000 de care. De-a lungul întregului veac al XVII, cronicile amintesc atari reparaţii; şi voievozii munteni, între alţii Constantin Brâncoveanu, trebuie să contribuie la întreţinerea în bunăstare a acestui grup de cetăţi.
Dar dacă Oceakovul sub raportul militar e atât de des amintit în izvoarele noastre interne, în schimb, asupra populaţiei lui şi asupra aceleia a regiunii înconjurătoare ele nu ne dau ştiri. Trebuie să recurgem la izvoare străine şi în special la descrierile călătorilor care au trecut prin partea locului pentru ca să ne documentăm în această privinţă. Rezultatul e din cele mai însemnate, deoarece constatăm o numeroasă populaţie românească în regiunea puternicului grup de cetăți turceşti de pe ţărmul nordic al Mării Negre.
Primele ştiri, şi cele mai însemnate, ni le dă călugărul italian Niccolo Barsi da Luca. După o îndelungată călătorie în părţile Caucazului, el ia în 1639, calea întoarcerii spre ţară, spre Italia. Trece prin posesiunile Hanului din Crimeea şi după ce străbate stepa nogaică, ajunge la gura Niprului pe ţărmul de miazăzi, între fluviu şi mare, Barsi observă o fortăreaţă cu câteva tunuri. Pe malul nordic al estuarului Niprului care – aici la vărsare – are o lungime de zece mile italiene se află o cetate cu trei fortăreţe -, una din ele cea mai mică, e aşezată pe malul fluviului; în faţa ei, se găseşte cea de a doua, lângă malul mării, pe vârful unei mici coline, bine înarmată cu tunuri, având şanţuri împrejur şi un pod ce se ridică (pont-levis); cea de a doua, lângă Nistru. Între o fortăreaţă şi alta, erau case, dar înconjurate cu ziduri de jur împrejur, astfel ca pentru o singură fortăreaţă, în cea de sus nu putea intra nici un străin; în cea de jos – continuă Barsi şi afirmaţia e extrem de importantă pentru noi – se făcea târgul şi acolo puteau intra toţi locuitorii fortăreţelor care erau turci şi cei din afară care erau valahi.
Cele trei fortăreţe „sunt numite de turci cu un singur nume Gian Chriman, iar de valahi Ozia, de la fluviul care, în limba acestora din urmă, se numeşte Ozi.
De la oraşul Bakcesarai înainte, în Crimeea, Barsi făcuse drumul împreună cu delegaţia de moldoveni care aducea din Caucaz pe viitoarea soţie a lui Vasile Lupu, pe frumoasa circasiană Ecaterina. Paşa de Silistra, care se afla în acel moment la gura Niprului, fermecat de această frumuseţe, încearcă s-o oprească spre a o lua în haremul său. Comandamentul delegaţiei se opune, vesteşte pe voievod şi pe hanul tătăresc şi până la întoarcerea curierilor, caută să ascundă pe circasiană, într-un car în apropierea locului unde se afla Barsi. Dar oamenii Paşei, după ce căutaseră mai întâi în hanurile tătarilor şi – citez – în acelea ale moldovenilor – e vorba de localnici – sfârşeşte prin a o descoperi şi o duc la locuinţa Paşei. Circasiana refuză însă cu statornicie propunerile repetate ale Paşei; între timp, se întorc şi curierii aducând ordine formale de eliberare. Incidentul fiind aplanat, călătoria e reluată, înainte de plecare, continuă Barsi, mă dusei în casa unul moldovean, din care, după cum am spus sunt mulţi în acest oraş, şi îl rugai să-mi facă câţiva biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămâni încheiate, prin locuri pustii. Mi-i făcu – adăugă Barsi cu bunăvoinţă şi astfel fiind aprovizionat cu toate cele necesare, plecarăm la 6 septembrie, din zisul oraş.
Din această povestire a călugărului italian rezultă în mod limpede că la Oceakov sau Vozia, pe vremea lui Vasile Lupu, era o numeroasă populaţie moldovenească. Ea se ocupa cu negoţul, agricultura, avea hanuri pentru călători; e vorba de o populaţie aşezată, stabilă, şi nu de niscaiva robi ai turcilor sau tătarilor.
Şaptezeci de ani mai târziu, în 1709, un alt cleric superintendentul Daniel Krmann, se îndrepta spre Oceakov. Plecase de la Pultava, însoţind resturile armatei lui Carol XII în care se aflau şi români. Pe drum între 11 şi 16 iulie, suferise de foame, trebuind să se mulţumească numai cu câteva pâinişoare cât degetul date de un român şi de un evreu şi cu o spată de mielu. La 25 ale lunii convoiul intra în Oceakov.
Iată descrierea cetăţii și a oraşului dimprejur. Oraşul – spune Krmann – îl locuiesc în primul rând valahii, tătarii, grecii şi turcii, vânzând diferite mărfuri şi în special ghimber, piper, smochine, stafide fine, castane, alune excelente, tutun şi pânzeturi turceşti. În hanul în care trage la început, clericul nostru bea la masă, vinul moldovenesc. Apoi se mută în gazdă la un valah; acesta îl primeşte în tinda casei sale, împodobită cu covoare; şi fiind întrebat ce credinţă mărturiseşte, el răspunde făcând semnul crucii. De astfel – adaugă Krmann, acest neam valahic de oameni are aceeaşi limbă ca a valahilor, religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor, iar obiceiurile comune cu ale păgânilor. Zic că sunt creştini, dar noţiunile creştinismului le-au părăsit cu totul, mulţumindu-se cu ştiinţa negoţului pe care îl practică pe uscat şi pe mare.
Aşadar, la începutul veacului al XVIII, Oceakovul continuă să aibă o însemnată populaţie românească, ea fiind citată în frunte, înaintea celorlalte. Alături de comerţ, ea făcea, desigur şi agricultură; ne-o spune – indirect – ceva mai târziu, în a doua jumătate a veacului, francezul de Peyssonel, autorul unei documentate lucrări asupra comerţului în ţările limitrofe Mării Negre; el arată că „Teritoriul Oceakovului nu produce altceva decât grâu, orz, mei şi pepeni” şi că nu se găseşte un singur arbore de la acest oraş până la Nistru.
O altă ştire asupra românilor de pe ţărmul mării, la răsărit de Cetatea Albă, ne-o dă, în 1799, aşadar la câţiva ani numai după anexarea de către ruşi a ţinutului dintre Bug şi Nistru şi înainte de a începe acţiunea de colonizare, consilierul rus Paul Sumarocov. El întreprinde o călătorie prin Crimeea, Transnistria şi Basarabia, publicând apoi, impresiile sale. La finele lui iulie pleacă din Odesa spre Ovidiopol. În acest din urmă orăşel locuitorii sunt mai toţi moldoveni şi greci, numai puţini ruşi. Toţi sunt negustori de sare, marfă adusă de la Akerman, şi pe care o vând cu câştig cumpărătorilor veniţi din Podolia. Urmându-şi drumul prin Maiac, ajunge la Tiraspol, zidit pe locul unde era mai înainte localitatea românească Sukleia.
Tiraspolul are 350 de case; locuitorii sunt: maloruşi, moldoveni, munteni, evrei şi ţigani. Mai departe, Sumarocov trece prin Mălăieşti unde observă – citez – obiceiul ciudat al femeilor românce de a umbla torcând. Notează apoi satele româneşti Bytyry (azi Buturu), Taşlîc şi Pugatschonn (Puhoceni), precum şi orăşelul Grigoriopol, locuit de armeni veniţi de dincoace de Nistru.
În Dubăsari sunt moldoveni, pomeniţi deci în primul rând – greci, bulgari, evrei şi numai câţiva ruşi. Călătorul e vădit impresionat de frumuseţea, fertilitatea şi marea bogăţie în produse de tot felul a malului răsăritean al Nistrului. Iată cuvintele lui: Iarba creşte atât de înaltă încât nici nu se văd turmele de vite. Aerul este curat şi priveliştea minunată. Zarzavaturi şi fructe, păsări şi peşti de tot felul sunt bogăţia acestor ţinuturi îmbelşugate. Nimic nu lipseşte, decât locuitori care să se poată bucura de aceste minunate daruri ale naturii.
Pe temeiul mărturiilor de mai sus, putem afirma prezenţa, în veacurile XVII şi XVIII, a unei însemnate populaţii româneşti pe ţărmul nordic al Mării Negre, la răsărit de Nistru. O consemnăm în 1639, în 1709, în 1799. Desigur ea exista de mai înainte, continuând pe negustorii şi soldaţii din veacul al XV-lea, întâlniţi la Caffa şi la Leriri. Ţărmul mării între Nistru şi Kertci, ca de altfel, întreg ţinutul dintre Nistru şi Nipru păstrează urmele expansiunii româneşti, urmele vitalităţii etnice a neamului nostru.
Constantin C. Giurescu, istoric
