Cu aproape o sută de ani în urmă, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta într-o şedinţă a Secţiunii Istorice a Academiei Române o lucrare amplă despre Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog, şi Domniţa Olena (Elena), fiica Voievodului Moldovei Ştefan cel Mare. Era prima încercare a unui istoric de reconstituire a tragicului destin al fiicei Domnului Moldovei, care căzuse victima unor uneltiri şi încâlcite interese politice de la curtea Cneazului Moscovei.

Nicolae Iorga a preluat şi el o parte din ideile şi concluziile lui Papadopol despre această dramă în “Istoria lui Ştefan cel Mare”, iar mai târziu, Constantin Gane în “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, fără prea multe informaţii suplimentare. Prin deceniul şapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei ruseşti, în monografia “Ştefan cel Mare”, scrisă de Alexandru V. Boldur, după care subiectul a fost practic uitat.

Cu câţiva ani în urmă, tragicul destin al Domniţei Elena a fost readus în actualitate, cu date noi, de către istoricul Maria Magdalena Szekely.

O scrisoare neterminată

“Slăvitului şi prin darul lui Dumnezeu fericitului şi de Hristos iubitului şi de Dumnezeu binecuvântatului cu mare cinste, încununatului şi în toate ţările prea măritului şi singur stăpânitorului, iar pentru noi prea dulcelui şi scumpului domn şi dragului părinte Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, închinăciune adâncă şi dragoste credincioasă şi adevărată de la iubita fiică a Domniei Tale şi Domniţă Elena, Mare Cheaghină a Moscovei. Întru aceasta, scumpe şi iubite Domn al nostru şi drag părinte, cerând mila lui Dumnezeu, am fost bucuroşi până acum să auzim despre a Domniei Voastre viaţă şi bună sănătate, pentru care noi, auzind despre viaţa şi buna sănătate a Domniei Voastre, cu sârguinţă aducem laudă milostivului Dumnezeu şi ne bucurăm din suflet, şi întru aceea rămânem în mulţumire şi vă ţinem pe toţi în cinste, şi tot astfel, scumpe Domn şi prea dulce părinte al nostru, dau ştire Domniei Voastre că doresc ca milostivul Dumnezeu şi Prea Cinstita Maica Domnului să vă aducă Domniei Voastre fericire…”

Iată un fragment de scrisoare neterminată pe care Domniţa Elena a început să o scrie acum o jumătate de mileniu, “din îndepărtatele şi neprimitoarele ţinuturi ruseşti”, cum spune doamna Szekely, părintelui ei, Ştefan cel Mare. Nu se ştie din ce motive epistola nu a fost expediată şi nici terminată. Ea s-a păstrat într-o arhivă, ajungând până în zilele noastre. Să fi vrut domniţa să-i comunice tatălui ei drama pe care o trăia la curtea din Moscova? Să fi dorit să-l roage să intervină pentru a-i curma suferinţele? Să fi răbufnit în sufletul ei dorul mistuitor faţă de părintele pe care îl iubea atât de mult, căruia îi brodase pe steagul de luptă chipul Sfântului Gheorghe? Întrebări la care este greu să dai un răspuns.

Un mariaj cu substrat politic

Domniţa Elena era rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. Aşadar, ea s-a născut în intervalul 1464-1466. Abia ridicată din leagăn, Elena rămâne orfană de mamă, la 25 noiembrie 1467.
În 1479, s-a ivit ocazia ca tânăra domniţă să contracteze o căsătorie cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului ei, într-o Europă dominată din ce în ce mai mult de turci.

În acest scop, Ştefan face apel la sora răposatei sale soţii, Cneaghina Teodosia. În aprilie 1480, aceasta îi trimite o scrisoare Domnului Moldovei, în care îi comunică faptul că atât Marea Cneaghină, cât şi Marele Cneaz au binevoit “că să vrea să ia pentru fiul său pe fiica ta. Şi Marea Cneaghină şi Marele Cneaz au poruncit ca să poruncesc către tine ca tu cu acest lucru cu tot să trimiţi la Marele Cneaz pe omul tău bun”.

O logodnă, ca un adio

Nu se ştie din ce motive Ştefan a tergiversat un an de zile tratativele pentru această căsătorie. În 1481, el trimite totuşi o solie la Moscova, după ce, în prealabil, îl rugase pe Craiul Cazimir al Poloniei să lase liberă trecerea “prin Marea Cnejie a Litvei” a soliilor lui către “Cneazul Moscovei”. Un an mai târziu, o solie moscovită, formată din Andrei şi Petre Plesceev şi Ivan Zinovievici, soseşte la curtea lui Ştefan cel Mare, unde s-a şi săvârşit logodna Elenei, “probabil în Biserica Mirauţilor, în care-şi odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei”, după cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea să plece de la curtea lui Ştefan cu mireasa. Din acel moment, Elena nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi ţara.

Un alai de mare prinţesă

Drumul pe care l-a străbătut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit după descrierea din salv-conductul (permisul de liberă trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482. Astfel, Elena era însoţită de o suită de soldaţi, de nobili, oameni cu stare, care şi cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm şi Brest-Litowsk.

Domniţa Elena a ajuns la Moscova spre sfârşitul anului 1482, după sărbătoarea Sfântului Filip, plecarea ei din Moldova făcându-se mult mai târziu, după data la care intra în vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.

Prinţesa a fost primită la Moscova de bunica logodnicului său, mama lui Ivan al III-lea, şi cazată la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la oficierea căsătoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.

Nunta Elenei cu Ivan

Căderea în dizgraţie a Domniţei

La 10 octombrie anul următor, Elena dădea naştere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile păreau a merge bine “pentru mlădiţa Marelui Ştefan, numai că la 7 martie 1490, soţul ei, Ivan, murea fie de podagră, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurată de medicul evreu din Veneţia, Leon”, este de părere Maria Szekely. Din acel moment, viaţa Domniţei Elena a început să se transforme într-un calvar, din cauză că Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care Marele Cneaz o acorda nurorii şi nepotului său. “Mai mult, ea dorea cu orice preţ ca Elena şi Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei, Vasile, să devină moştenitor al tronului. Aceste manevre au declanşat ceea ce istoricii au numit “criza dinastică moscovită din intervalul 1497-1502”, spune doamna Szekely. Situaţia era deosebit de gravă pentru că, până la această dată, niciodată la curtea rusească nu se pusese problema alegerii moştenitorului între urmaşul primului născut (acesta din urmă fiind deja mort) şi cel mai mare supravieţuitor dintre fiii prinţului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domniţei Elena şi a fiului ei.

Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?

Aflând despre situaţia creată la Moscova, Ştefan cel Mare cere în 1496 principelui lituan Alexandru cale liberă spre Rusia pentru solii săi, “ca să se încredinţeze de sănătatea fiicei sale, a Marii Cneaghine şi a nepotului său”.

În această perioadă, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog împreună cu o parte dintre boierii ruşi puneau la cale un complot, care în cele din urmă a fost dejucat de Marele Cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie Mare Cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi Novgorodului. Liniştea Elenei avea să dureze doar trei ani. Sub influenţa soţiei sale, Ivan al III-lea şi-a îndepărtat în cele din urmă nora şi nepotul, închizându-i în temniţă, numindu-l pe Vasile moştenitor al tronului.

Ştefan era la curent cu ceea ce se întâmplase la curtea cuscrului său. De aceea, în septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi fiului ei, cerea informaţii despre aceştia de la hanul tătar Mengli Ghirei, întrebându-l: “Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?” Din necunoaştere sau din dorinţa de a-l menaja, hanul tătar îl informează pe Domnul Moldovei că nimic nu este adevărat, că “aceasta tot e minciună, neadevăr”.
În 1504, Ştefan avea să treacă la Domnul, întunecat de grija fiicei şi nepotului său, neştiind exact care era soarta lor. Înainte de marea plecare, dezamăgit de faptul că mult dorita alianţă cu Moscova nu s-a concretizat şi că Europa catolică nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinţă, caută întelegerea cu turcii şi lăsa urmaşilor ţara liberă, în pace. La 18 ianuarie 1505, greu încercata Domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Digraţia şi moartea “Voloşancăi”

Căderea în dizgraţie a “Voloşancăi”, cum o alinta socrul său Ivan al III-lea pe Domniţa Elena, a făcut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog şi a complotului boierilor. În ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteză ciudată, legată de apartenenţa Elenei la secta iudaizanţilor, apărută la Novgorod şi răspândită repede şi la Moscova. Un sobor al Bisericii ruse, întrunit în 1504, a condamnat erezia iudaizanţilor. Imediat, au început arestările, multe mănăstiri unde aceasta pătrunsese fiind închise sau chiar arse. În ceea ce o priveşte pe Domniţa Elena, se pare că ea ar fi fost convertită de Ivan Maximov la această sectă. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este cel care a emis această ipoteză. El este de părere că ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul său, ar fi însemnat şi ridicarea iudaizanţilor, căderea ei marcând începutul sfârşitului acestei erezii.

Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, în care sunt înfăţişate scene din ultimii ani de viaţă ai Elenei: căderea în dizgraţie a domniţei şi fiului ei Dimitrie, proclamarea ca moştenitor a lui Vasile Ivanovici, arestarea Elenei şi a lui Dimitrie şi moartea Elenei. Dintr-un text explicativ, aflăm că ea a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia, cu titlul de Mare Cneaghină, iar alteori cu numele de Elena “Voloşanca”, cum o numea socrul ei….