ISTORII „INEDITE”. Gripa românească şi CATASTROFA AERIANA DE LA VNUKOVO cu implicarea unei aeronave românești (Moscova, 4 noiembrie 1957)

În accident şi-au pierdut viaţa Grigore Preoteasa (secretar al C.C. al P.M.R.) şi trei membri ai echipajului sovietic: locotenentul-major V.N. Şliahov (comandant), căpitanul I.I. Hriukalov (navigator) şi N.Z. Pavlikov (tehnician de bord). Copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov, radiotelegrafistul A.G. Romanov şi ceilalţi membri ai delegaţiei române au fost răniţi: Chivu Stoica – preşedinte al Consiliului de Miniştri; Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, translatorul Mihai Novicov, stenograful Ion Petrescu, Al. Micu – aghiotantul lui Chivu Stoica.

Despre avionul Il-14 P, implicat în catastrofă, se cunoaşte faptul că era nou şi fusese livrat autorităţilor de la Bucureşti în decembrie 1956.

După întoarcerea delegaţiei de la Moscova, Chivu Stoica a susţinut că Gheorghiu-Dej nu a efectuat deplasarea în URSS deoarece medicii nu au permis acest lucru. Cercetând circumstanţele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei şedinţe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

După foarte mulţi ani de la acele evenimente, Paul Niculescu-Mizil a amintit despre anunţul iniţial apărut în presa de la Bucureşti, referitor la deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej, în fruntea delegaţiei de partid şi guvernamentale române şi, apoi, despre gripa acestuia de la începutul lunii noiembrie 1957 – care putea fi reală şi care a determinat trimiterea lui Nicolae Ceauşescu la festivităţile de la Moscova, în locul lui Dej. Opinia respectivă a apărut după ce Paul Sfetcu, fost director de cabinet al prim-secretarului P.M.R., a susţinut într-o lucrare memorialistică faptul că şeful său contactase o boală pulmonară în copilărie, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară în perioada detenţiei sale în diferite locuri din ţară – închisoarea militară de la Jilava (14 februarie 1933 – primăvara anului 1934), penitenciarul corecţional de la Văcăreşti (1934), închisoarea militară de la Craiova (aprilie – septembrie 1934), închisoarea centrală din Craiova (septembrie 1934 – ianuarie 1935), penitenciarele de la Ocnele Mari şi Aiud (1935-1937), Doftana (mai 1937 – noiembrie 1940) şi Caransebeş (noiembrie 1940 – iunie 1943), precum şi în lagărul de „internaţi” politici de la Târgu-Jiu (26 iunie 1943 – 16 august 1944). Ulterior, Gheorghiu-Dej ar fi urmat tratamente medicale atât în România, cât şi în URSS (posibil pe ţărmul Mării Negre, la Ialta şi Gagra, unde microclimatul este de tip mediteranean), dar putem presupune faptul că plămânii săi au rămas sensibili la frig şi umezeală. De asemenea, Paul Sfetcu a declarat că şeful său a suferit de gripă virotică peste 90 de zile, chiar în perioada în care la Moscova s-a desfăşurat Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti (14-19 noiembrie 1957).

La rândul său, Simion Bughici a declarat lui Alexandru Şiperco, la 15 aprilie 1976, faptul că medicii i-au interzis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să plece la Moscova în noiembrie 1957.

Interesant de semnalat este şi faptul că medicii recomandă şi în zilele noastre ca persoanele care au suferit de boli pulmonare să meargă în staţiuni aflate la o altitudine sub 1000 de metri, în perioadele de convalescenţă şi de recuperare fizică. În acest sens, poate fi înţeleasă şi menţiunea neexplicată de Paul Niculescu-Mizil, referitoare la preferinţa liderului suprem al P.M.R. de a se odihni în localitatea Timişu de Jos (judeţul Braşov), situată la înălţimea de 740 metri faţă de nivelul mării.

De asemenea, în cadrul cercetării istorice poate fi analizat şi un alt aspect, aparent banal: Gh. Gheorghiu-Dej s-a deplasat foarte mulţi ani cu avioane sovietice nepresurizate (Li-2, Il-12 şi Il-14). În acest mod, liderul român a ajuns la Paris (11 august 1946), Varşovia (mai 1955), Praga (ianuarie 1956), Beijing (septembrie 1956), Phenian (2 octombrie 1956), Ulan Bator (6 octombrie 1956), Belgrad (octombrie 1956), Budapesta (22 noiembrie 1956 şi 1 ianuarie 1957), Sofia (28 martie 1957), Berlin (24 aprilie 1957), Praga (20 octombrie 1958), Varşovia (24 aprilie 1961) şi Budapesta (1 septembrie 1961). Totodată, la Moscova a ajuns în zbor de cel puţin 29 de ori: la 4 septembrie 1945, 2 aprilie 1946, 15 ianuarie şi 15 iunie 1947, 2 februarie 1948, în decembrie 1948, ianuarie şi iunie 1949, februarie 1950, ianuarie şi martie 1951, aprilie sau mai 1952, iulie 1952 (în concediu), octombrie 1952, martie 1953, iulie 1953, ianuarie 1954, februarie 1956, mai 1958, ianuarie 1959, februarie şi noiembrie 1960, martie 1961, august 1961 (călătoria de la Bucureşti la Moscova şi retur a fost efectuată cu trenul, iar autorităţile sovietice au pus la dispoziţie un avion Il-18 pentru ca delegaţia română să se poată deplasa rapid de la Moscova la Leningrad, Tbilisi şi Kiev), octombrie 1961, iunie 1962, septembrie şi octombrie 1962 (cu un avion Il-18 oferit de autorităţile de la Moscova) şi iulie 1963.

Avioanele nepresurizate folosite în perioada septembrie 1945 – iulie 1963 de Gheorghe Gheorghiu-Dej zburau la o altitudine medie de 2800-3000 de metri, iar pasagerii şi membrii echipajelor nu utilizau măşti de oxigen şi costume speciale de zbor deoarece viaţa nu le era pusă în pericol la înălţimea respectivă. Cu toate acestea, atât în zborurile la altitudinea de croazieră, cât şi la decolări şi aterizări, putea să apară un disconfort fizic pentru liderul comunist român, ai cărui plămâni slăbiţi de boală sufereau din cauza presiunii mai scăzute a aerului şi a schimbărilor rapide ale acesteia, în cursul manevrelor de zbor efectuate de piloţi. Şi este interesant de remarcat faptul că avionul prăbuşit la Vnukovo era nepresurizat – fapt ce vine în sprijinul sfatului medicilor, care i-au recomandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să îşi menajeze sănătatea în luna noiembrie 1957, când avea şi o gripă virotică puternică.

Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii interesaţi să afle motivele contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova din luna noiembrie 1957 este o cerere de graţiere redactată la 19 decembrie 1943 chiar de liderul comunist – internat în acel moment în lagărul de la Târgu-Jiu. Acesta preciza pentru ministrul de Interne de la acea vreme, generalul Dumitru Popescu, faptul că suferea de „ulcer duodenal care necesită o intervenţie chirurgicală urgentă iar după aceasta – lucru principal – un regim alimentar de durată, imposibil de asigurat în condiţiunile pe cari Lagărul le oferă. Recent m-am supus la spitalul din Tg. Jiu şi unei operaţii de hemoroizi, o altă boală contractată (sic!) în timpul detenţiunii mele. Un reumatism cronic mă chinuieşte în ultimul timp de nesuferit, iar starea mea nervoasă – fireşte – a suferit şi ea (subl.n.)”. Evident, surprinde faptul că Gheorghiu-Dej nu a menţionat în cererea sa despre tuberculoza pulmonară cunoscută ulterior de directorul de cabinet Paul Sfetcu şi a scris în schimb despre reumatismul cronic de care suferea.

Pe fondul unor probleme reale de sănătate, pe care liderul comunist le-a avut în timpul detenţiei în România şi, probabil, au fost cunoscute ulterior şi la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit în octombrie 1957 informaţia privind neparticiparea lui Iosip Broz Tito la consfătuirea de la Moscova – în locul său fiind trimis ministrul de Interne, Aleksandar Rancović. Paul Niculescu-Mizil a încercat să interpreteze ştirea, susţinând că Tito ar fi evitat în acel mod o posibilă intenţie sovietică de excludere din nou a partidului iugoslav din mişcarea comunistă internaţională condusă de la Kremlin, iar Gheorghiu-Dej nu a dorit o nouă schismă şi a hotărât în ultimul moment să nu mai plece pentru 15 zile în URSS, folosind ca scuză gripa virotică de care suferea.

Analizând întregul context de fapte şi împrejurări de la sfârşitul lunii octombrie 1957, putem afirma faptul că deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej se prefigura a fi obositoare şi reuniunea la care urma să participe nu avea o importanţă cardinală pentru România. Pe acel fond, a existat posibilitatea ca divergenţele dintre Tito şi Hruşciov să provoace liderului român o stare suplimentară de tensiune nervoasă, capabilă să agraveze boala de care suferea şi putem presupune că medicii săi i-au recomandat să se menajeze pentru o perioadă mai lungă. În consecinţă, Gheorghiu-Dej a aplicat o metodă mai puţin obişnuită pentru a demonstra sovieticilor că ştia despre importanţa ceremoniilor care se organizau în URSS, expediind la Moscova editorialul său „Marele Octombrie – o răscruce în destinele omenirii”. Acesta a apărut atât în „Pravda” (29 octombrie 1957), cât şi în „Scânteia” (30 octombrie 1957), fiind unicul articol publicat în acel an de liderul român în ziarul P.M.R. Astfel, Gheorghiu-Dej şi-a onorat o obligaţie faţă de liderii politici de la Kremlin (care îi revenea în calitate de conducător al unui partid comunist) şi a evitat în ultimul moment să se deplaseze la Moscova cu avionul în care s-a aflat delegaţia condusă de Chivu Stoica şi care, cu totul întâmplător, s-a prăbuşit înainte de aterizarea pe aeroportul Vnukovo.

După cum se poate constata, informaţiile la care istoricii au avut acces până în prezent sunt incomplete şi, uneori, controversate (cu excepţia vinovăţiei piloţilor sovietici, indicaţi de către autorităţile de la Moscova drept cauza principală a producerii accidentului). De aceea, considerăm că pentru elucidarea pe deplin a enigmei care planează asupra contramandării vizitei lui Gheoghe Gheorghiu-Dej la Moscova, din luna noiembrie 1957, este necesară consultarea dosarului medical al liderului suprem al P.M.R., existent probabil în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, după îndeplinirea termenului legal de menţinere a clasificării iniţiale a acestuia.

După accidentul de la Vnukovo, autorităţile de la Bucureşti au renunţat la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităţilor române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi, trei luni mai târziu, a primit aprobarea „să se asigure o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport – Otopeni”. Pentru aceasta s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fiecare model de avion prevăzut în înzestrare: două Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate” şi două Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”. Concomitent, a fost menţinută în activitate unitatea de aviaţie a Ministerului Afacerilor Interne, înfiinţată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, generalul Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaţiilor, Nicolae Profiri.

Precizăm că Regimentul 108 Aviaţie Transport a fost înfiinţat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În luna martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice Po-2, două aparate de şcoală „Junkers 34”, un „Focke-Wulf 58”, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase avioane de transport (patru „Junkers 52” şi două „Heinkel 111”). Două bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în luna august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unităţi maiorului Ioan Zamfirescu.