Este o frază pe care am citit-o săptămâna trecută pe reţelele de socializare şi de care mi-am amintit atunci când, discutând cu o femeie, ea a coborât vocea, spunându-mi că este divorţată. M-am uitat în jur să văd dacă e cineva prin preajmă. Nu era nimeni. Şi totuşi… „E ruşinos divorţul”, mi-a spus ea, justificându-şi astfel comportamentul şi atitudinea.
Aş fi căzut de acord dacă interlocutoarea mea – femeie inteligentă, frumoasă şi puternică – mi-ar fi spus că divorţul este trist, dureros, solicitant, costisitor, demolator. Orice sinonim din această categorie de cuvinte ar fi fost acceptat – nu în zadar, eroina din „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, care trecuse printr-o asemenea experienţă, spunea că, „dacă vrei să cunoşti cu adevărat un om, trebuie să divorţezi de el…”. Dar, de unde şi până unde divorţul e „ruşinos”? Că doar n-o să mă convingeţi că nevestele îşi părăsesc de viaţă bună soţii!.. Nu exclud, şi „femeile sunt bune”, precum se justifică frecvent bărbaţii. Nu ştiu de ce însă în memorie îmi apar zecile de femei care, în copilăria mea, ne-au bătut noaptea în geam cu rugămintea de a le adăposti de furia nesăbuită a soţilor beţi. Tata era poliţist şi la noi în casă ei nu mai îndrăzneau să vină cu pumnul… De ce, a doua zi, acele femei se duceau acasă, n-am mai înţeles.
Evident că orice balcon al dragostei se transformă într-o debara de uscat rufe – excepţiile, chiar dacă există, sunt prea puţine ca să fie relevante. Dar dacă acele rufe miros a alcool şi vânătăi, de ce să-ţi fie ruşine să scapi de ele?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
