Iurie Colesnic: Demiurgul cinematografiei basarabene

Şi la Chişinău, şi la Moscova, şi la Cannes, el se simţea în apele sale. Era purtătorul unui mesaj ascuns pe care îl poartă doar artiştii adevăraţi – Eliberarea prin Artă.
Felul lui de-a se îmbrăca, felul lui de-a vorbi, felul lui de-a ţine luleaua erau irepetabile, aşa cum irepetabilă este opera pe care ne-a lăsat-o în poezie şi în cinematografie: Poienile Roşii, Lăutarii, Această clipă, Aşteptaţi-ne în zori, O şatră se urcă la cer, Tandra şi dulcea mea fiară, Ana Pavlov, Eminescu ş.a. Toate aceste lucrări au devenit patrimoniu naţional şi carte de vizită a neamului nostru.
Emil Loteanu mai întâi a intrat în literatură, a intrat ca ultimul romantic şi a plecat din ea ca un înţelept.
El declara pe bună dreptate că poate preface în poezie până şi meniul unui restaurant.
Din literatură a mers la arta definitorie a sec. al XX-lea – cinematografia. Şi galeria de personaje create de el în cinematografie populează întreg universul artei noastre cinematografice – de la Toma Alistar până la Loico Zobar şi Mihai Eminescu. În filmele lui s-a zburat cu avionul – Această clipă; s-a plutit cu barca – Aşteptaţi-ne în zori; s-a plutit cu transoceanicul în Ana Pavlova şi s-a călătorit mult cu trăsurile în Şatrele de ţigani, s-a mers din Carpaţi de la Poienile Roşii până la scenele pariziene, până în Bucureştiul lui Eminescu, până în hăţişurile fără de sfârşit ale sentimentelor lui Cehov.

Şi astăzi când el nu mai este printre noi, aceşti eroi ai săi se aşază în preajma noastră şi ne povestesc despre el şi ne spun că Loteanu, de fapt, a fost un idealist care a crezut sincer că poezia este radiografia unei generaţii, care a încercat singur să înnobileze lumea prin popularea ei cu modele de trăire adevărată. Toţi eroii lui sunt optimişti şi cred în viaţă, chiar şi atunci când se află în faţa plutonului de execuţie, ei ştiu că viaţa întotdeauna învinge.
Loteanu a fost bolnav incurabil de optimism, el iubea cu adevărat ceea ce făcea, de aceea, poate, Dumnezeu l-a hărăzit cu realizări epocale. Numele lui pomenit atât de rar acasă este citat printre cei mai mari creatori ai cinematografiei mondiale. Nimeni nu-i profet în ţara lui, Loteanu ar fi trebuit să fie, dacă noi am fi fost alţii…

Când el a fost propus la preşedinţia R. Moldova, mulţi intelectuali îl luau peste picior, chipurile, nu are stofă de politician şi nu are şanse Moldova să se schimbe sub bagheta lui. Dar astăzi, după mai bine de douăzeci de ani cât am fost conduşi de pretinşi politicieni, putem afirma cu certitudine că mai bine ne-ar fi condus Loteanu, el la sigur ar fi regizat pentru acest popor o altă soartă…

Părinţii mei primeau ziarul Cultura. Era publicaţia care anunţa numele noi care veneau în literatură şi artă. Era o revistă de cultură făcută din mare dragoste pentru frumos. Şi acolo prima dată am întâlnit numele lui Emil Loteanu. Nu-mi amintesc în ce context, dar ştiu exact că era ceva scris despre Poienile Roşii. Apoi am văzut pe ecran filmul Această clipă, care atât de mult nu se asemăna cu filmele despre război.
Aşteptaţi-ne în zori a fost pelicula care m-a făcut să înţeleg cât de complicată a fost viaţa în Basarabia în perioada interbelică. Dar în aceste filme nu vedeam unde este regizorul, mă interesa omul. Şi abia când mi-a nimerit în mână o carte cu nuvele de Emil Loteanu, mi-am dat seama că el, de fapt, este mai mult un scriitor, un suflet sensibil, care încerca să înţeleagă lumea în care sălăşluia. Şi acuma îmi stăruie în minte o nuvelă mică despre un adolescent care a venit la studio şi a lucrat la muncile de jos numai din dragoste pentru această mare artă care este cinematografia.
Mi-am dat seama că el citeşte în fiecare om partea lui bună şi partea lui mai puţin bună şi ca să nu piardă timpul preferă să aibă de furcă doar cu oamenii miruiţi cu har.

Era în el o grabă explicabilă pentru un artist, care înţelege că viaţa e scurtă. Era în el o demnitate care trăda nu un orgoliu, ci o personalitate.
Am început să aspir toate informaţiile legate de el şi aidoma unei confirmări a intuiţiei mele apare filmul Lăutarii, o baladă populară, o dramă a unui neam care nu se poate realiza din cauza caracterului său şi a intemperiilor istoriei.

Eram fan în acceptul acestui cuvânt în formula de astăzi. Am fost la librărie şi am cumpărat toate cărţile lui, le-am citit dintr-o răsuflare: Ritmuri (1965), Bucolica (1966), Versuri (1970), Lăutarii (1972), Sufletul ciocârliilor (1974) ş.a. Mă captiva felul lui de a fi angajat, de a se simţi angajat. Era ca un fel de soldat, mereu gata de luptă. Dar poate era un general care aştepta marele ordin pentru începerea bătăliei. Şi tot ce a realizat el nu era decât o pregătire pentru această bătălie, iar ordinul decisiv a întârziat să vină…

Am regretat mult plecarea lui la Moscova, dar l-am văzut în ’77 întors la Chişinău cu Gingașa şi tandra mea fiară, cu Galina Beleaeva alături. Am umblat ca o coadă din urma lor, între cele două cinematografe – Patria şi Moscova, ca să asist la toate lansările, ca să savurez fiecare spusă.
Ştiam exact că odată şi odată drumurile noastre se vor încrucişa. Aşa a şi fost. În ’87, când am ajuns să lucrez la Moldova-film, Loteanu era la Moscova, iar în scurtă vreme a revenit la Casa Uniunii Cineaştilor şi numele lui era des menționat pe nesfârşitele coridoare ale studioului. Unii îl pomeneau cu admiraţie, cei mai mulţi cu pizmă. Vedeau în el un duşman, un concurent şi nu voiau să citească în tot ce făcea el dorinţa unui artist de a reformula nişte lucruri care se banalizaseră deja la noi.

Restructurarea era în toi, se căutau noi formule de organizare a studioului, Uniunea Cineaştilor era implicată în acest proces şi noi, în Sala mare a studioului, îl vedeam ades pe E. Loteanu explicând poziţia Uniunii, care nu coincidea cu poziţia noastră, a celor de la studio. Erau nişte discuţii interminabile, care degenerau în ceartă şi la care asistau cei aproape 700 de lucrători ai studioului.
Uneori treceam aceste discuţii pe un teren mai îngust la Uniune unde era o sală mică şi confortabilă, cu o masă ovală, cu fotolii din piele, cu jaluzele ca în Apus, amenajate după gustul lui Loteanu. Îmi părea un fragment din altă lume, care contrasta mult cu cabinele noastre standard mobilate, în care nimeni n-avea poftă să stea din cauza plictiselii.

I-am spus şi eu multe cuvinte dure idolului meu, fiindcă aveam o viziune proprie asupra faptului cum am putea scăpa studioul de criza eminentă care venea peste noi.
Abia acum am înţeles că aveam două viziuni diferite. El dorea să salveze puţinii oameni care existau, căci un film nu-l poţi realiza decât cu o echipă bună de creaţie, iar eu doream să salvez tehnica, clădirile, teritoriul, mai puţin oamenii.
Evident că el avea dreptate. Tehnică cumperi, iar oameni nu. Era cu 20 de ani mai în vârstă ca mine şi, respectiv, mai înţelept.
În cele din urmă, nici el n-a reuşit să salveze oamenii, nici eu tehnica, studioul s-a ruinat…

Dar peste ani când ne-am întâlnit la Casa Arghezi din Bucureşti, unde el era cu o delegaţie de cineaşti, iar eu cu o delegaţie de muzeişti, ne-am întâlnit aşa de parcă abia ieri ne despărţiserăm. Şi nu ştiam că următoarea noastră întâlnire va fi abia peste 10 ani, când mi-a spus că are poftă să editeze o carte de versuri, aşa cum i-a apărut în Kazahstan.
Atunci am înţeles încă o taină a lui Loteanu, plecatul de acasă. El, îndepărtatul de Moldova, dorea cel mai mult să fie recunoscut ca un mare creator la el acasă. Dar asta aproape că nu se întâmplă niciodată. Nu există proroc în ţara lui.
Ne-am dat întâlnire, dar eu m-am îmbolnăvit şi nu m-am mai întâlnit cu el. Aşa am ratat ultima noastră întâlnire, înainte de plecarea lui în eternitate.
Mă gândesc că au răsuflat uşurați concurenţii lui, au bătut din palme pe ascuns toți pizmaşii şi doar puţinii fani veritabili s-au apropiat de poliţa de cărţi şi au deschis pe rând modestele cărţulii: Ritmuri, Bucolica etc.
El a scris atât de sincer, încât de la primele rânduri îl ai în faţă vorbindu-ţi cu toată pasiunea despre o temă scumpă lui şi atât de dragă ţie. Despre acest pământ locuit de oameni.
Cine crede că Loteanu a plecat, greşeşte amar. În fiecare carte de-a lui, în fiecare peliculă te aşteaptă o nouă întâlnire cu Emil Loteanu…