Într-o lume îngustă unde oamenii mici au orgolii nebănuit de mari, unde talentele veritabile sunt substituite de nulități tot mai des mă gândesc la el, la cel care a fost poetul plenar – Emil Loteanu…
S-a născut în Basarabia, a făcut studii liceale în România, studii superioare – la Moscova şi a reuşit să cucerească o lume întreagă, ca să fie, în cele din urmă, înmormântat într-un pământ străin care i-a fost tot timpul mai ospitalier ca cel de acasă…
A văzut lumina zilei la Clocușna, jud. Hotin, la 6 noiembrie 1936, într-o familie de intelectuali care în 1944 s-au refugiat peste Prut, în România. A copilărit la Clocuşna, jud. Hotin, unde a făcut şcoala primară, mai apoi studiază la o şcoală din Rădăuţi (România) şi apoi ajunge la Liceul Sf. Sava din Bucureşti. De aici, probabil, şi vine veşnicul lui neastâmpăr, înfrăţirea cu drumul, dorinţa neostenită de a povesti istorii lungi aidoma unor călătorii.
„Emil a rămas la Rădăuţi, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, şi-a însoţit mama (Tatiana) la Bucureşti.
A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din Bucureşti. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colincăuţi. A fost prins şi predat grănicerilor români, care l-au trimis la Bucureşti, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat primul film artistic românesc – Viaţa învinge. A încercat să dea examen la IATC Bucureşti, dar dosarul său de admitere a fost respins”.
(Jurnal Naţional, 22 octombrie 2006 – Spectator – Stop-cadru cu Emil Loteanu)
În 1952, la doar 16 ani, decide să se reîntoarcă în satul de baştină. Mai era un an până la moartea lui Stalin. Riscul de a fi bănuit că este proromân era enorm. Dar spiritul tumultuos pare neînfricat. Este angajat la ziarul Tinerimea Moldovei în calitate de corespondent, muncă pe care o face cu multă dăruire. El, mult prea tânărul autor, dădea sfaturi începătorilor care trimiteau materiale la rubrica Poşta redacţiei.
În 1954 se decide să-şi lege destinul de teatru şi este admis la Şcoala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT), pedagog fiind renumitul regizor Vasili Toporkov, colegi – somităţile artistice de mai târziu: Oleg Tabakov, Valentin Gaft. La studii îi cunoaşte pe minunaţii scriitori ruşi din acele timpuri: prozatorul K. Paustovski, poetul Nikolai Aseev, dramaturgul Ilia Silvinski ş.a.
Însă teatrul îi apare ca o artă statică în comparaţie cu cinematografia care ia o amploare tot mai mare devenind arta cea mai influentă în epocă. De aceea, peste doi ani, susţine examenele de admitere la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova (VGHIK). Era student în clasa celebrului Grigorii Roşal.
În 1962, tânărul absolvent ajunge la studioul Moldova-film fiind un poet recunoscut.
Căci în 1956, la vârsta de numai 20 de ani, debutează cu placheta de versuri Zbucium. Era o premieră absolută pentru literatura noastră când un student debuta editorial. A doua plachetă apare în 1962 cu un titlu inspirat din zborurile cosmice ale primilor cosmonauţi. El părea să exprime toată aspiraţia generaţiei sale printr-un titlu sugestiv, Chemarea stelelor.
Cea mai importantă editură din URSS, Sovietskii pisateli, îi tipăreşte în 1964 în traducere rusă volumul Belaia raduga (Curcubeul alb). Ca o replică vine noua plachetă Ritmuri tipărită la Chişinău în 1965, iar peste doi ani la Moscova, în colecţia Biblioteka izbrannoi liriki, să fie lansat volumul Stihi (Versuri) (1967).
Era firesc ca la baştină să apară placheta Versuri (1970). Aceeaşi periodicitate ne face să aşteptăm o nouă apariţie editorială poetică care nici nu întârzie prea mult. Volumul Sufletul ciocârliilor apare la Editura Cartea moldovenească în 1974, şi tot acolo, în 1975, i se tipăreşte o plachetă în limba rusă Dvoinaia spirali.
De aici încolo, cărţile lui nu vor mai apărea în Moldova decât postum. O răceală inexplicabilă a pus stăpânire peste toată creaţia lui Emil Loteanu. Şi în literatură, şi în cinematografie aici, în Moldova, părea un proscris. Invidia, ura pentru marele lui talent a reuşit să-l blocheze fundamental.
Ultima lui bucurie editorială i-au produs-o editorii din Kazahstan care, în 2001, i-au tipărit la Alma-Ata un splendid volum de versuri Zov liubvi (Chemarea dragostei). Cântecul lui de lebădă a fost, cum era şi firesc, unul de dragoste. Această carte mi-a adus-o cu un autograf care e, poate, cel mai frumos dintre toate autografele pe care le-am primit: „Cu deosebită simpatie şi admiraţie, pentru dl Iurie Colesnic, Salahor al duhului şi frumuseţii. Emil Loteanu, 7.XII. 2001”. Sunt doar câteva cuvinte ce conțin o străluminare de geniu!
Că Loteanu va scrie proză, nu exista nicio îndoială. Regia e o artă plenară, o artă a sintezei în care se întâlneşte imaginea, muzica, cuvântul. Şi cel mai bine canavaua filmelor viitoare o poate intui doar regizorul. Scenariile sunt un fel de proză, doar că mult mai densă, cu mai mult dramatism decât există în proza obişnuită, căci în proză multe momente sunt lăsate pe seama descrierii. Cinematografia e imagine şi descrierea vine printr-o altă filieră.
Poetul şi prozatorul Emil Loteanu au debutat concomitent. Volumaşul de proze scurte Vioara albă a fost tipărit tot în 1956. Şi conţinea nu mai puţine momente poetice comparativ cu placheta de versuri. Şi mai târziu a publicat scenariile filmelor sale. Bucolica (1966) era varianta literară a filmului Poienile roşii. Volumul Lăutarii, tipărit în 1972, era varianta literară a filmului omonim.
Ucenicia la marea proză a lui Anton Cehov, din care a tradus foarte frumos, l-a ajutat mai târziu la scrierea scenariului Dulcea şi tandra mea fiară, inspirat din proza marelui scriitor. Precum de altfel s-a întâmplat şi cu scrierile basarabene ale lui Maxim Gorki care au devenit scenariul filmului O şatră urcă la cer. Iar capodopera eminesciană Luceafărul a devenit şi scenariu de film, şi libret de balet. Lista scenariilor este una impresionantă constituind de fapt o operă literară:
A fost odată un băiat (1960); Aşteptaţi-ne în zori (1963); Poienile roşii (1966); Lăutarii (1971); O şatră urcă la cer (Mosfilm, 1975); Gingaşa şi tandra mea fiară (Mosfilm, 1978); Anna Pavlova (Mosfilm, 1983) – 2 episoade; Luceafărul (1986); Mioriţa (Telefilm – Chişinău, 1987); Durerea (Moldova-film, 1989); Piţigoiul în picaj (Telefilm – Chişinău, 1989), dar hârtia scrisă reprezenta pentru el doar etapa de pregătire, căci filmul este opera unei imaginaţii inepuizabile şi numai pelicula este faza finală a operei filmografice.
Cinematografia secolului XX a avut un impact asupra societăţii comparabil doar cu zborul în cosmos. Regizorii şi actorii de cinema erau priviţi şi trataţi ca nişte semizei.
Evident că sufletul lui Emil Loteanu dornic de afirmare nemărginită s-a îndreptat spre film. În 1959 regizează primul său documentar Hora mare. Era o peliculă negru-alb, concepută ca o teză de an, dar din care răzbătea pulsaţia puternică a unei viziuni originale asupra unei tradiţii seculare. Prin această peliculă, cultura noastră anunţa un artist capabil să scoată în prim-plan esenţa spiritului naţional. De fapt, în toate documentarele realizate de Emil Loteanu se conturează amprenta unui mare creator, a unui om care nu face distincţie între o lucrare de un act şi o peliculă de lung metraj.
Filmografia lui este una impresionantă, care i-a adus recunoaşterea mondială:
Documentare: Amintiri din copilărie (1960); Piatra, timpul, cântecul (1961); Almanahul „Viaţa în imagini” (1965); Frescă pe alb (1967); Debuturi muzicale – ’67 (1967); Academicianul Tarasevici (1970); Oraşul meu cu umeri albi de piatră (1973); Ecoul văii fierbinţi (1974); Eugen Doga (1983); Svetlana Toma (1984); Grigore Grigoriu (1985).
Filme de ficţiune realizate la studioul Moldova-film: Aşteptaţi-ne în zori (1963); Poienile roşii ( 1966); Această clipă (1968); Lăutarii (1971); Luceafărul (1987); Găoacea (1993).
La Moscova a realizat peliculele: O şatră urcă la cer (1976), Dulcea şi tandra mea fiară (1978); Anna Pavlova (1983).
Dar această filmografie nu este şi una suficientă căci multe lucrări care puteau fi realizate nu vor mai apărea niciodată…
Alexandru Conunov era redactor la studioul Moldova-film pe timpurile când debuta Emil Loteanu. Era un redactor cu o biografie parcă compusă de un romancier. Făcuse liceul la Chişinău, absolvise Academia Comercială din Bucureşti; arestat în 1940, a fost dus în puşcăria Katâni, unde urmau să fie împuşcaţi basarabenii după ce fuseseră masacraţi ofiţerii polonezi, a fost deţinut în GULAG până la dezgheţul hruşciovist şi cunoştea oamenii mai mult pe dinăuntru decât îi vedea pe dinafară. Pe Loteanu l-a desluşit imediat: „Cinematograful, artă colectivă şi sintetică, pretinde multe de la regizor. Nu e uşor să strângi într-un mănunchi şi să dirijezi spre scopul pe care ţi l-ai propus. Atâtea personalităţi şi caractere diferite, fiecare dintre ele cu aportul lui propriu în viitorul film. Aici, desigur, fiecare regizor are un „secret” al lui, o cheie-magică pentru accesul liber în inimile omeneşti. O are şi Loteanu: în primul rând o enormă putere de muncă, în îmbinare fericită cu un temperament viguros. Nu suferă nici în viaţă, nici pe platoul de filmare indolenţă şi suflete seci: „să greşească de zece ori pe zi, dar să nu-l văd o clipă cu ochii privind în gol!”
Şi o altă calitate: „exigenţă neîmblânzită faţă de sine însuşi, exigenţă care, involuntar, îi molipseşte pe toţi în jur…” (A. Conunov, Ămili Loteanu. – Chişinău, 1968)
Debutul lui n-a fost unul singular, ci a fost debutul unei generaţii pe care înseşi schimbările politice o solicitau. Dezgheţul hrusciovist impunea o nouă atitudine faţă de trecut şi o nouă atitudine faţă de viitor. Posibilitatea de a privi un pic altfel la realitatea istorică a fost una vitală pentru cultura naţională, căci acum au început să fie formulate principiile noilor aşteptări, noii revoluţii culturale, şi cinematografia era arta de avangardă fiind cea mai populară şi cea mai propagată. În acelaşi volumaş semnat de Alexandru Conunov citim: „Aşteptaţi-ne în zori” poate fi numit, cu drept cuvânt, un film al debuturilor. În titluri şi pe afişe apare alături de regizor o întreagă constelaţie de nume noi: Ion Şcurea, Ecaterina Malcoci, Ilie Guţu, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Iurie Haso, Iulian Codău. Misiunea nobilă şi nu mai puţin grea, pe care şi-a luat-o Emil Loteanu de a descoperi şi afirma talente locale s-a încununat cu deplin succes.” (A. Conunov, Ămili Loteanu. – Chişinău, 1968)
Mereu în căutare de tinere talente, de talente veritabile, Emil Loteanu a reuşit să crească o pleiadă de actori şi regizori tineri care au strălucit ca adevărate stele pe marile ecrane ale lumii: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, fraţii Victor şi Mircea Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Vasile Brescanu, Gheorghe Dimitriu ş.a.
El a inaugurat emisiunea televizată Se caută o stea şi tot el a fondat şi a condus studioul Fenix de la Moldova-film, pistă de lansare pentru tinerii regizori. La fel, el a promovat şi educat tineri regizori la Cursurile unionale de cinematografie. La Institutul de Arte din Chişinău a condus cursul de teatru şi film. Era un profesor extrem de exigent ce nu suporta superficialitatea şi nici trişarea în artă. Recunoştea doar dăruirea totală. Întocmai precum era şi firea lui.
Era mereu în căutare de sine.
În 1985 revine în Moldova, unde, în 1987, la Congresul Uniunii Cineaştilor este ales preşedinte cu votul unanim al participanţilor, funcţie pe care a exercitat-o până în 1992.
Era mereu în căutare…
De aceea, filmele lui Loteanu nu s-au învechit la schimbarea epocilor, fiindcă au fost plămădite pe un adevăr istoric, pe un adevăr moral, şi nu pe unul conjunctural.
A fost recunoscut de-o lume ca geniu al contemporaneităţii, şi numai acasă nimeni nu s-a grăbit să-i recunoască marele talent şi de aceea a murit şi a fost înmormântat printre străini, fiindcă ai lui nu s-au grăbit să-l recunoască ca fiind de-al lor…
Steaua lui Emil Loteanu a apus la 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova. A fost dus pe ultimul său drum de către prietenii de acolo fiind înmormântat în cimitirul „Vagankovski” din Moscova. Şi abia mai târziu președintele Vladimir Voronin a insistat ca pe mormânt să i se pună un monument – poate cel din urmă omagiu din partea Moldovei pe care a iubit-o, a cântat-o, a glorificat-o…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
