Puţinele pagini de memorii care ne-au rămas de la el atestă un veritabil har de narator. Totuşi, ţinem cu tot dinadinsul să subliniem că a fost un om politic care mai presus de tot a ştiut să pună interesele ţării şi aceasta explică motivaţia lui de retragere în arta scrisului.
A fost un gospodar, căci în 1936, el a fost primarul care a iniţiat programul de sărbătorire a jubileului de 500 de ani de la prima atestare documentară a Chişinăului. El a ştiut să obţină fonduri pentru a amenaja oraşul, pentru a edita câteva ediţii jubiliare şi în felul acesta oraşul Chişinău, al doilea oraş ca mărime din România interbelică, a ştiut să se impună ca o veritabilă capitală de provincie. Soarta într-un fel l-a cruţat, el n-a cunoscut dezastrul zilei 28 iulie 1940 şi acest lucru într-un fel a făcut ca numele lui să fie trecut cu tăcere pe parcursul a zeci de ani.
În formulă enciclopedică, biografia lui se prezintă astfel:
Ion Costin (1887, Chişinău – 14.I.1940, Bucureşti, înmormântat la Chişinău).
Moldovean.
Studii: liceale la Chişinău, su¬pe¬rioare – la Universitatea din Iaşi, obţinând în 1911 licenţa în drept.
A fost avocat la Tulcea.
Membru al Partidului Naţional Moldovenesc, care îl şi propune ca deputat în Sfatul Ţării. A aderat la fracţiunea Blocul Moldove¬nesc.
Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918. În cadrul Sfatului Ţării a fost membru al următoarelor comisii: I-a de re¬dactare; de declaraţii şi statute; a II-a de redactare.
La 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România.
A fost director la Interne,la Agricultură în Directoratul Republicii Moldo¬veneşti. După Unire, a fost depu¬tat şi senator de Lăpuşna, vice-preşedinte al Camerei şi Senatului. A fost viceprimar şi apoi primar al Chişinăului. În 1935 a înte¬meiat la Chişinău cotidianul Gazeta Basarabiei şi a fost directorul aces¬tei publicaţii până la moarte. A mai fost director al publicaţiilor Sfatul Ţării şi Dreptatea. A cola¬borat la publicaţia Foaia pluga¬rilor. În 1911 a tipărit o broşură des¬pre situaţia Basarabiei, pe care a semnat-o cu pseudonimul Gh. P. Ghici.
Din Gazeta Basarabiei, din numerele din ianuarie 1940, am selectat aceste pagini memorialistice care sunt extrem de valoroase atât pentru cunoaşterea lui Ion Costin, cât şi pentru cunoaşterea atmosferei ce domnea în mediul intelectual al Europei la început de secol XX:
„M-am născut la Chișinău… Când? E greu să ascunzi anul nașterii, pentru că abia zilele trecute prietenii mi-au destăinuit vârsta, sărbătorindu-mă cu ocazia a 50 ani.
Copilăria lui Ion T. Costin
Am crescut la Chişinău. Adeseori însă mă duceam la Ghidighici, unde tatăl meu avea o moşie mică…
Studiile le-am făcut la Liceul de Băieţi… din Chişinău.
Despre anii petrecuţi aici n-aş pu¬tea povesti nimic interesant.
Îmi reamintesc un şir de ani mo¬notoni, nesfârşit de lungi…
Visam să plec din Chişinău într-un mare oraş universitar, unde viaţa trebuie să fie cu totul alta, mai in¬te¬resantă, mai captivantă, mai intensă.
Liceul l-am terminat în 1906. Do¬ream să mă fac inginer. M-am pre-gătit chiar la concursul de admitere în Institutul Tehnic al Academiei Pet-rovsko-Razumovsk şi am reuşit la examen. A trebuit totuşi să renunţ la cariera de inginer pentru că n-aveam mijloace şi am fost nevoit să-mi aleg o altă specialitate, care mi-ar fi dat posibilitatea să învăţ şi totodată să-mi câştig existenţa.
La Moscova
Fratele meu Vasile, care era pe atunci avocat la Moscova, m-a con-vins să urmez dreptul, ispitindu-mă că voi putea să-i fiu colaborator în activitatea sa de barou.
M-am înscris la Facultatea de drept a Universităţii din Moscova.
Dar… nu mi-a fost dat să urmez multă vreme la această facultate.
În 1907, am fost arestat. Pentru a putea să mă aresteze poliţia ţaristă avea motive suficiente –eram tânăr student şi pe deasupra socialist revoluţionar.
Am fost arestat în împrejurimi destul de obişnuite… Făceam parte dintr-un grup de revoluţionari care plănuiau să libereze din închisoarea Butârki pe câţiva deputaţi de stânga.
Trebuia să provocăm la închisoare o explozie și, profitând de învălmăşeală, să eliberăm pe deputaţi.
Făceam parte din secţiunea te¬roriştilor partidului social revolu¬ţio-nar. Dar, vă rog, să nu scrieţi nimic des¬pre asta… Ar putea cineva să crea-dă, ferească Dumnezeu, că şi astăzi umblu cu bombe în buzunar.
Evadarea din închisoare
Planul nostru a eşuat şi m-am po¬menit la închisoarea Butârki, de unde însă, cu ajutorul prietenilor, am reuşit să fug la Chişinău.
Dar nici aici nu puteam rămâne. Tre¬buia să fug mai departe. M-am ho¬tărât să fug în România. Pe atunci, graniţa era păzită cu străşnicie. Mi s-a făcut rost de un paşaport.
În România am venit cu un paşa¬port autentic – nicidecum fals – eli-be¬rat pe numele prietenului meu Mihail Gălăţan.
Întâlnirea cu prof. Stere
M-am stabilit la Iaşi, pe vremea aceea basarabenii-emigranţi se gru-pau în jurul lui C. Stere, care era deputat şi om politic de vază, ale cărui păreri erau ţinute în seamă.
Pe basarabenii emigranţi, îi primea cordial şi le acorda tot sprijinul său.
Totuși, era riscant să rămân la Iaşi, pentru că, deşi România nu … (in¬descifrabil) puteau să se ivească anu¬mite dificultăţi.
Sfătuit de C. Stere, hotărât să plec mai departe, cu un paşaport românesc pe care mi l-a procurat C. Stere şi cu cel rusesc, pe care îl aveam asupra mea, am părăsit România şi am hoi¬nărit prin Europa până la 1911.
La Lozanne
Pe timpul peregrinărilor mele prin Europa, mi-a fost dat să-l întâlnesc şi pe Vl. Lenin.
Era la Lozanne prin 1910. Acest oraş era pe atunci centrul emigraţilor politici ruşi.
Pe vremea aceea, în sânul coloniei ruse rolurile principale erau deţinute de Martov şi Axelrod, iar Lenin avea o însemnătate mult mai mică.
Se înţelege că era greu de pre¬văzut pe atunci rolul pe care îl va juca Lenin mai târziu în istoria Rusiei.
Noi, emigranţii social-revolu¬ţionari, n-avem nicio legătură cu el: îl tratam ca pe un adversar ideologic şi duceam o luptă îndârjită cu social-democraţii.
Pe Lenin mi-a fost dat să-l aud la o adunare politică din Lozanne, la care trebuia să facem o expunere.
Adunarea era tumultoasă. Lui Lenin i se făcea obiecţiuni vehe¬men¬te. Nimeni nu-i acorda veneraţia, de care i-a fost dat să se bucure câţiva ani mai târziu.
Pot spune că întâlnirea cu Lenin nu m-a impresionat deloc.
Din nou în România
Peregrinările prin Europa m-au obosit. În 1911, m-am întors în Ro-mâ¬nia şi m-am stabilit la Iaşi, unde am obţinut licenţa în drept. În 1912, am obţinut cetăţenia română şi am început să mă ocup cu avocatura, în¬tâi la Tulcea, apoi la Bucureşti.
La Bucureşti am reuşit să intru ca avocat la Căile Ferate şi să obţin postul de profesor de limba rusă la Şcoala Militară de Artilerie.
O manifestaţie neobişnuită
Locuind în Bucureşti, am văzut pentru prima oară în viaţa mea o de-mon¬straţie politică românească.
Această demonstraţie, neobişnuită pentru mine, mi s-a întipărit în me¬mo¬rie pentru toată viaţa.
La guvern erau pe atunci liberalii. Cabinetul lui Sturza mi se pare.
Conservatorii duceau o luptă îndârjită împotriva liberalilor şi erau hotărâţi să-i răstoarne de la guvern.
Şi iată, îmi aduc aminte: Calea Victoriei… o mulţime imensă…
În fruntea mulţimii – Carp, Marghiloman şi Titu Maiorescu.
Mulţimea se apropia de Teatrul Na¬ţional, unde se loveşte de un puternic cordon format din jandarmi şi po¬liţişti, în spatele căruia se văd rânduri de soldaţi.
Mă găseam în mulţime şi inima îmi bătea cu putere. Îmi aduc aminte despre manifestaţiile politice din Ru¬sia. Încă puţin, mă gândeam, şi totul se va transforma într-o catas¬trofă: se va trage în mulţime.
Pe atunci era suficient ca mani¬festanţii să ajungă până la Palatul Regal ca guvernul să fie silit să de¬misioneze.
Manifestanţii urmăreau să ajungă la Palat.
Cordonul de jandarmi, poliţişti şi soldaţi trebuiau să reţină.
Când mulţimea s-a apropiat de cordon, s-a petrecut ceva cu totul neaş¬teptat pentru mine: jandarmii dându-se la o parte au lăsat drum liber lui Carp, Marghiloman, Titu Maiores¬cu, îndată însă ce au trecut aceştia, jandarmii au strâns din nou rândurile.
Acum, mi-am zis eu… acum vor începe să tragă… Dar… Ce-i asta?
Plouă?…
Nu… au intervenit pompierii. Nu era nevoie să se tragă în mulţime. Intervenţia pompierilor a fost mai mult decât suficientă pentru a risipi mul-ţimea.
Manifestanţii s-au risipit, lăsând pe Carp, Marghiloman şi Titu Maiorescu dincolo de cordonul jandarmilor.
– Numai atunci am înţeles ce diferenţă este între metodele de luptă poli¬tică din Rusia şi România.
În Rusia, o astfel de manifestaţie anti¬gu¬vernamentală, s-ar fi terminat cu siguranţă printr-o mare vărsare de sânge.
În împrejurimile din România era suficient furtunul pompierilor.
Legătura cu nuclee moldoveneşti din Rusia
Cu toate că am devenit cetăţean român, nu am activat în viaţa politică din România.
Colaboram la Adevărul, ocupân¬du-mă de chestiuni basarabene şi pro¬bleme balcanice. Afară de asta, eram absorbit de activitatea mea din sânul Societăţii basarabenilor „Mil¬covul”.
Preşedintele societăţii era pe atunci Zamfir Arbore. Scopul societăţii era ajutorarea emigranţilor basarabeni şi întreţinerea legăturilor cu mişcarea moldovenească din Basarabia. Trimi¬team în Basarabia, clandestin, litera¬tu¬ră românească, ziare şi broşuri.
De altfel, legăturile noastre se mărgineau numai la Basarabia. Aveam nuclee puternice la Moscova, Kiev, Petrograd, pe care le înzestram cu lite¬ratură românească.
Întoarcerea la Chişinău
Pe urmă s-a dezlănţuit revoluţia din 1917. Am plecat imediat la Mos-cova. Am reluat vechile legături, dar curând am fost nevoit să plec din Moscova dezamăgit. Nu mă mai înţe¬legeam cu vechii mei prieteni. Între mine şi ei s-a ivit o mare divergenţă de păreri, asupra chestiunilor curente.
M-am întors la Chişinău şi am început să lucrez la organizarea mişcării moldoveneşti.
Despre această perioadă de activitate nu voi vorbi prea mult: ea s-a desfăşurat în văzul tuturor. Voiu spune numai că nu mă dădeam la o parte de la nicio muncă.
Când s-a început reorganizarea aparatului poliţienesc şi transforma-rea poliţiei în miliţie, am condus circ. a 3-a din Chişinău. Şeful miliţiei din Chişinău era pe atunci judecătorul Dudchevici, devenit mai târziu ministru de justiţie în Polonia.
În guvernul Republicii Moldove¬neşti, am fost subsecretar de stat la interne, apoi director al agriculturii, comerţului şi industriei, preşedinte al Casei Noastre, iar mai târziu, deputat, viceprimar şi primar.
Cum am înşelat de două ori pe medici
Ca încheiere, vă voiu povesti despre relaţiile mele cu… medicul, deşi ar putea să vă pară curios ce legătură poate să existe între acti¬vitatea mea obştească şi reprezen¬tanţii acestei corporaţiuni onorabile.
N-am înşelat pe nimeni în viaţa mea… pe nimeni afară de medici, pe care i-am înşelat de două ori.
Pentru prima oară i-am înşelat pe medici pe vremea peregrinărilor mele prin străinătate. Mă găseam la Zürih. Din punct de vedere material, o du¬ceam prost. Asta m-a hotărât de o meserie.
Mi-am găsit de lucru într-un atelier de tâmplărie unde primeam trei franci pe zi.
Într-o zi, am scăpat o scândură grea şi m-am lovit în piept. Aceasta întâmplare a avut pentru mine con¬secinţe foarte triste, am început să scuip sânge.
Am intrat la un sanatoriu, unde sta¬rea mea devenea din ce în ce mai gravă și am fost repartizat la pavilionul pentru bolnavii incurabili.
Din spusele medicilor am putut înţelege că nu mi-a mai rămas de trăit decât o lună-două.
Eram tânăr. M-am hotărât să-mi trăiesc ultimele zile cât mai plăcut.
În acelaşi pavilion se găsea o altă bolnavă „incurabilă”, o fermecătoare studentă din Polonia.
Într-o zi ne-am hotărât să părăsim sanatoriul şi să plecăm în munţi pentru o lună şi jumătate.
Nu voi uita niciodată zilele acelea fericite…
Când ne-am întors la sanatoriu, medicul, care mă condamnase la moar¬te, văzându-mă sănătos, a rămas surprins. Examinându-mă de mai multe ori, medicul clătină din cap şi repeta:
– Dar asta-i imposibil… absolut imposibil…
Şi totuşi aşa era: nu eram bolnav de tuberculoză.
Am înşelat pe medici şi n-am vrut să mor pentru a confirma diagnoza lor.”
Dar în acea zi nefastă de 14 ianuarie 1940, Ion Costin n-a mai reuşit să-i păcălească pe medici şi nici să păcălească moartea… Cu un vagon special mortuar, ataşat tre¬nului personal Bucureşti-Galaţi-Chişi¬nău, corpul lui Ion T. Costin a fost adus la Chişinău la ora 7:52.
În sala de recepţie a gării se oficiază un serviciu religios în prezenţa Rezidentului Regal Grigorie Cazacliu, după aceea cortegiul porn¬eşte spre Catedrala Mitropolitană unde a fost oficiat un parastas.
La ora 12, s-a făcut prohodul, după care cortegiul funebru a pornit spre Cimitirul ortodox, unde a şi fost înhumat. Itinerarul cortegiului a fost următorul: a străbătut străzile Ale¬xan¬dru cel Bun, Regina Maria, Mihai Emi¬¬¬nescu, Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun și Mareşalul Badoglio.
S-au ţinut cuvântări în faţa Catedralei, în faţa Primăriei, în faţa redacţiei zia¬rului Gazeta Basarabiei şi la cimitir.
Cine aspiră la posturi înalte ar trebui să ţină cont de lecţia Ion Costin.
