La momentul când scriam aceste pagini despre autorii revistei Viaţa Basarabiei, la începutul anilor 80 ai sec. XX, Ana Leahu mai era în viaţă, era pensionară, dar apropierea ei de pagina albă, în sensul scrierii unor bucăţi literare, nu mai era ca acea de altădată… S-a născut la 1 martie 1904, în satul Cucioaia, jud. Bălţi, în familia lui Filip şi Xenia Luţcan, fiind sora lui Pan Halippa. Numele ei literar, Leahu, a fost luat în urma căsătoriei cu Teodor Eugen Leahu. După 1944, s-a refugiat în România, locuind în Făgăraş.

A fost sora mai mică a scriitorilor Antonie şi Vasile Luţcan, figuri remarcabile în peisajul literar basarabean. A făcut studii pedagogice şi cum era şi firesc într-o familie în care domina spiritul cărţii, ea a debutat şi a fost prezentă în literatură alături de cei doi fraţi ai săi.
Nepoata lui Pan Halippa, Ana Leahu a fost găzduită chiar de la primele scrieri pe paginile revistei Viaţa Basarabiei, demonstrând o veritabilă vigoare literară: E-atâta frumuseţe’n pace. (1941. – nr.9-10); În ochii tăi. (1942. – nr.10-11.), – Semn.: Leahu Ana Luţcan; Pe valea Ciulucului. (1941. – nr.6-7); Vânzătorul. (1941. – nr.8.), – Semn.: Leahu Luţcan Ana; Din lumea bolşevicilor. (1942. – nr.2-3); Fiul pierdut. (1943. – nr.11-12.), – Semn.: Leahu Ana Luţcan; Despărţire. (1941. – nr.5.).

Proza ei atestă un talent real şi e mare păcat că n-au mai fost condiţii prielnice pentru a şlefui acest talent până la dimensiunile unui diamant literar. Potenţialul ei literar este unul veritabil. Tehnica scrierii – una tradiţional narativă. Cunoaşterea vieţii o avea din realitatea cotidiană şi nu din cărţi. Era nevoie doar de timp ca toate să se aranjeze ca într-un puzzle, la locul lor.

Schimbarea produsă în 1944, după ocuparea României de către Armata Roşie, ruperea şi depărtarea de la pământul Basarabiei, drama evacuării şi a refugiului, toate acestea au stăvilit dorinţa de-a persevera în ale scrisului şi este un mare păcat, fiindcă bucăţile publicate în revista Viaţa Basarabiei atestă un cert talent literar:

„Pe valea Ciulucului”

Era o primăvară caldă. Copacii se acoperiseră cu ninsoarea florilor. Pasările ciripeau vesele pe crengile pomilor. Satul mic de pe valea Ciulucului nu se vedea din livezi. Trecuse de Sf. Gheorghe. Era vestit satul C. prin gospodari buni, toţi răzeşi glumeţi şi primitori. Mai era încă renumit prin fete frumoase şi nu era tânăr care să nu fi venit prin satul cu pricina să-şi încerce norocul. În primăvara aceea îşi făcu apariţia în satul nostru un tânăr student frumos cu ochi albaştri, visători. Venise la un coleg al său care-şi găsise fericirea în satul C… Fetele cum auziră de acest lucru, nu ştiau care mai degrabă să facă cunoştinţă cu tânărul venit. Din toate fetele câte le-a cunoscut, nici una nu-i plăcu ca Valentina lui Gheorghe Sajin. Era frumoasă această fată, cu ochi negri, languroşi, umbriţi de gene lungi, cari te ispiteau. Pe spate doi şerpi de cozi negre ce ajungeau până la genunchi. Un mers molatec şi graţios încununa întreaga ei făptură îngerească. Din seara în care a cunoscut-o, Leon nu mai avea linişte. Valentina era creată pentru dânsul. Cu cât se vedeau mai des, cu atât se lega mai mult de sufletul acestei fiinţe, care împrăştia în juru-i numai dragoste şi frumuseţe. El o iubea aşa cum se iubeşte numai odată în viaţă. Într-o seară ducându-se pe la dânsa, o găsi singură. Broda nişte batiste, acul în mâini dibace „înşira noduleţe din cari ieşeau flori gingaşe ce împleteau o frumoasă coroniţă.

El îi urmărea mişcările mâinii şi prinzând curaj îi spuse:
– „Valentino, din mânuţele acestea mici ies lucruri atât de frumoase!"
– „Vai! sunt măgulită de vorbele ce-mi spui, dar acestea toate sunt nimic faţă de lucrurile frumoase pe care le-am brodat", îşi lasă lucrarea pe masă, Leon o privi ispititor şi involuntar mâna-i fierbinte prinse mâna mică, strângând-o cu putere.

–  „Când te-am văzut de prima dată credeam că eşti altfel, dar m-am înşelat, nu te deosebeşti cu nimic de băieţii pe cari-i cunosc”. Leon se ruşina şi nu ştiu cum să iasă din încurcătură. Îi părea grozav de rău că s-a purtat atât de obraznic. Câteva întrebări cu răspunsuri scurte au terminat conversaţia din acea seară. Îi dori noapte bună şi singur avu o noapte urâtă fără somn. Spre ziuă adormi având în minte chipul scumpei supărate. Soarele trimitea razele sale luminoase mângâindu-i faţa şi părul auriu. Se trezi şi primul gând era s-o vadă pe Valentina să-i ceară iertare de purtarea necuviincioasă. O găsi în grădină se aşezară pe iarbă. Leon întrerupse tăcerea:
– „Ştii, Valentino, eu plec la universitate. Te rog să-mi dai voie să-ţi scriu, mă voi purta cuviincios în scrisorile mele!" Nu se ţinu însă de cuvânt. Şirul de scrisori, una mai înflăcărată decât alta, îi umpleau sufletul de suferinţă şi nelinişte. Ea nu-1 iubea pe Leon, dar de câte ori se gândea la dânsul inima-i tresărea şi un dor necunoscut o cuprindea. Aşa trecu vara, când deodată sosi toamna, o toamnă timpurie cu dimineţi reci şi brume mari. Gherghinele din faţa casei îşi plecaseră cu tristeţe capul lor îmbujorat. Codrul se-mbrăcase în haină de purpură aurie. Avea atâta farmec toamna aceasta ca nici una alta din trecut. Leon se gândi să facă primul pas în viaţă. Încă un an şi lua diploma de inginer. Nu mai vroia să fie singur, se hotărâse să-şi creeze un cămin cu aceea pe care o iubea atât de mult.

Sosise în ziua de Sf. Măria, când biserica din satul C… îşi serba hramul.

Seara se dădu un bal în clădirea Băncii Populare. Valentina stătea în faţa oglinzii şi-şi prindea în păr un trandafir abia desfăcut. Îi părea bine c-o să-l întâlnească pe Leon, dar sufletul ei era cuprins de nelinişte. Presimţea ea că ceva o să se întâmple în seara aceea. Apăru în sala de dans la braţ cu fratele ei mai mare, care pășea mândru alături de soră-sa atât de frumoasă. Îşi roti frumoşii săi ochi şi-n mulţime îl găsi pe Leon. El o privea plin de admiraţie. Muzica intona valsul. Merse la Valentina şi o invită. Toate privirile erau aţintite asupra lor, nu era o pereche mai potrivită ca dânşii, el înalt, blond; ea brună, de o frumuseţe cerească. De prima data strângea-n braţe această talie, comoara lui de visuri. Inima-i bătea cu putere şi un fior fierbinte îi trecu prin tot corpul. În ritmul valsului îi venea s-o ia în zbor, s-o ducă departe de această lume. Mai făcură câteva dansuri împreună, după care Leon îi propuse să iasă puţin din sală. Era prea cald înăuntru. Merse pe drumul din jurul Băncii şi ieşiră în „Valea Odăii". Era atât de frumos afară. Cerul era acoperit de nori mici, creţi ca o blană frumoasă de astrahan. Luna ieșea de după nori, luminând faţa îmbujorată a celor doi tineri. Leon găsi de cuviinţă să-i dezvăluie taina sufletului său.
– Valentino, începu el, eşti o fire prea sensibilă şi n-a fost chip să nu observi sentimentele ce nutresc pentru tine. Vreau să-ţi spun tot ce simt. Nu mai pot trăi fără tine. Tu împodobeşti viaţa mea lipsită de mângâiere şi fără tine n-ar avea nici un rost. Vreau să fii a mea! O atrase spre dânsul, privi rugător în ochii ei, ea confirmă prin mişcarea capului pe care şi-1 lăsase pe umărul lui. N-avu timp să răspundă. Un sărut nevinovat pecetluia unirea lor. O viaţă nouă începea în satul mic cu răzeşi de pe Valea Ciulucului.
Ana Leahu Luţcan”

Istoria literaturii mi s-a părut întotdeauna un tărâm al miracolelor și surprizelor neînchipuite. Așa a fost și în cazul Anei Leahu Luțcan. Nepotul ei, poetul Andrei Luțcan de la Sângerei mi-a dat un număr de telefon, care era al fiului ei, Gheorghe Leahu. O scurtă convorbire telefonică a dezlegat o enigmă literară:

„Bucureşti 10.01.2015
„Stimate D-le Iurie Colesnic,

Mi-am amintit permanent şi toată viaţa că m-am născut în Chişinău, pe 10 mai 1932 (de ziua Regelui şi a Monarhiei), ca cetăţean român.
Mă bucur că arh. Alex Budişteanu mi-a relatat despre scrierile dvs. privind „Istoria necunoscută a Basarabiei”.

Vă trimit un curriculum vitae ca să faceţi o idee în ce măsură eu mi-am cinstit locurile natale şi originile mele ereditare”.

În ultimele mele albume tipărite, am făcut descrieri ale anilor mei de tinereţe şi vă voi trimite (dacă consideraţi că e necesar) câteva pagini xerografiate…

Părinţii mei au fost:
Theodor Leahu (17.01.1889-06.01.1970)
Ana Leahu (01.03.1904-25.01.1982)
Sunt înmormântați la Făgăraş, unde ne-am refugiat cu toţii: tata, mama, sora mea Ludmila şi subsemnatul – Gheorghe Leahu.

P.S. Am necazuri cu vederea acum la cei 83 de ani şi mi-e greu să lucrez cu computerul. Soţia mea, îl manevrează cu măiestrie…”

Arhitectul Gheorghe Leahu e autorul unor frumoase și importante cărți despre arhitectura Bucureștiului și nu numai. A moștenit probabil talentul mamei. Dar despre el voi scrie în alte pagini…