La 16 decembrie 1892, prin punctul de frontieră Ungheni, Constantin Stere (1865-1936), eliberat din exilul siberian, trece în România. În aceeaşi zi, în ajunul Anu¬lui Nou, în localitatea Sineşti, el scrie o poezie:
ÎNTR-O ÎNCHISOARE
Mâhnit, întristat şi cu inima frântă
La fereastra îngrădită cu fer
Şezând plin de gânduri lugubre el cântă
Spre sudul uitându-se cer:
„Morminte strămoşilor mei, pe părinţi
I-am lăsat eu în patria mea;
O gingaşă fată, regina dorinţii
A milei, rămase calea.
Scânteie (s)ei ochii ca azur din cer(c)
Diamanţii pe pieptul ei ard
Şi-n curte de aur pe dânsa o fere
De pietre preţioase un gard.
Şi numele ei fără şiretenie
Bucuros voi spune curând
Se cheamă ea: draga mea Românie!
O, ţara mea, ţie eu cânt.
Cu lacrime, geamăt dureri ferbinte
Ca maicei iubite suspin
Aud eu României sfinte cuvinte
Ce rar pân la mine ei vin…”
Constantin Stere
(Din volumul Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, Bucureşti, 1971).
Românitatea lui C. Stere nu este una acceptată, una simulată, ea a izbucnit în sufletul lui pe tim¬pul când se afla în mij¬locul gheţarilor veşnici, ea a izbucnit ca lava unui vulcan şi a topit, a măturat din calea sa multe dintre concepţiile adoles-centine despre ideea internaţionalismului universal.
Aflarea lui timp de mai mulți ani în pușcăria numită Siberia, depărtarea geografică de România a cristalizat în el sentimentul naţional sublim.
Dacă ar fi avut o altă soartă, o altă linie a destinului, probabil C. Stere ar fi fost altul.
Trecea în România alături de tânăra lui soție Maria Grossu-Stere (1866-1946) (foto), care împărțise cu el o bună parte din drama exilului.
La Cimitirul de pe str. Armenească din Chişinău, pe una din aleile sud-estice până mai ieri era, astăzi nu sunt sigur că mai este, un mormânt modest, o piatră care la capătul ei are încrustată o stea sovietică.
Textul de pe acea piatră de mormânt este sugestiv printr-o remarcă: „Maria Stere, născută la… septembrie 1866, moartă… apri¬lie 1946… care a crescut şi educat doi bolşe¬vici.” Această femeie, care a lăsat cu limbă de moarte în loc de epitaf o frază patetică, ne duce cu gândul la o educaţie deosebită în spiritul intelectualităţii ruse din sec. XIX.
Cine a citit romanul parțial autobiografic În preajma revoluţiei îşi dă seama perfect, că tânărul Constantin Stere deja în gim¬naziu era o personalitate integră, care s-a impus în mediul tine¬retului de la Chişinău. În cercul de tineri care studiau cărţile interzise de regimul ţarist, pâlpâia flacăra aprinsă de decem¬brişti, care pri¬mii încercaseră să răstoarne monarhia rusă.
Arestarea lui Stere, căsă¬toria lui în închisoare cu Maria Grossu în 1885, sora prietenului și a colegului său Alexandru Grossu, ni se pare o pagină cunoscută parcă în istorie, aşa au procedat soţiile decem¬briştilor, urmându-şi benevol soţii în ocna siberiană.
În roman Maria Grossu figurează sub numele de Tania Lungu. Iar fiica ei, Elena Stere-Beldie, în Amintiri, lucrare rămasă în manuscris precizează:
…mama și-a părăsit liceul și părinții la 17 ani, ca să-l urmeze pe tatăl meu, deportat în Siberia ca antițarist. Nu și-a terminat studiile.(citat după Zigu Ornea, Viața lui C. Stere. București, 1989, pag.73). Și tot în aceeași ediție găsim descrisă procedura înregistrării căsătoriei lui Constantin cu Maria:
Căsătoria aceasta a fost, din mai multe pricini stranie. Mai întâi, pentru că amândoi partenerii știau că e fictivă, fiecare crezând că se jertfește pentru a-l izbăvi pe celălalt. Apoi pentru că s-a desfășurat în ambianța unei capele de închisoare. Mirii, — el avea 20 de ani, iar ea 19, — erau îmbrăcați în haine obișnuite, nu altfel și părinții. În locul ofițerului stării civile, oficia directorul închisorii, iar obișnuita asistență se compunea din câțiva temniceri, dintre care unii erau înarmați. Totul a fost rece, inospitalier și crispat în această ceremonie. Atmosfera părea mai curând un prohod, iar cei prezenți în loc să se bucure, lăcrimau. Noroc că totul s-a isprăvit repede, mirele trebuind să se reîntoarcă imediat, în celulă, iar capela să fie pregătită pentru slujba de vecernie. (pag.76)
Constantin Stere
Ideea propăşirii a fost pusă mai sus decât dragostea propriu-zisă. Această femeie a stat în preajma lui Stere până în 1918, când au divorţat.
El căsătorindu-se în același an cu Ana Ionescu-Ploieşti (1873-1954).
În prima căsătorie ea a fost soţia doctorului Ion Radovici, decedat în 1908. Din această căsătorie s-a născut un băiat – Ion (1918, Bucureşti – 1997, Bucureşti). Moşia Bucov de lângă Ploieşti, unde a locuit și a murit Constantin Stere, a fost posesia ei. Este înmormântată la Cimitirul Bellu din Bucu¬reşti, unde este înhumat și Stere.
Maria Grossu i-a asigurat soțului nu numai căldura căminului familial, ea s-a ocupat nu numai de educarea copiilor, ea a fost partenerul intelectual al lui Stere, asigurându-i acea doză de puritate morală pe care ei în adolescenţă şi-o formulaseră drept ideal pentru viaţă.
Constantin Stere, când i-a lăsat casa de la Iaşi, cu tot ce avea în ea, a întocmit un act, perfect din punct de vedere juridic, ca nimeni, sub nicio formă, să nu aibă posibilitate să o deposedeze pe Maria de averea ei.
Maria a avut o soră, Nina, care a locuit la Odesa, o altă soră, Lena, care a locuit la Bucureşti, iar fratele ei, Alexandru, a fost avocat la Chişinău. În căsătoria cu Stere a avut patru copii: Roman (1886), Gică – Gheorghe (1893-1970), Elena (Lili, năs-cu¬tă în 1894) şi Maria (Rica, născută în 1897).
Imaginea politicianului Stere, publicistului Stere, profesorului Stere a păstrat pentru întreaga lui viaţă o doză incalculabilă din sacrificiul Mariei Grossu. Ea l-a ştiut cel mai bine, ea l-a preţuit cel mai mult şi, chiar după ce au divorţat, în vara anului 1918, relaţiile lor au rămas deosebite, fiecare dintre ei având grijă ca această ruptură conjugală să nu afecteze legătura sufletească cimentată de-a lungul vieţii şi încercată la cele mai joase temperaturi ale Siberiei.
Una din cele mai frumoase dedicaţii ale lui Stere a fost oferită chiar soţiei sale Maria, pe textul tezei de licenţă. Este o poezie în proză, scrisă de un „siberian”, care, de fapt, era un liric incurabil: „Poate vei găsi că e un sentimentalism de rău gust şi nelalocul lui de a-ţi afişa astfel numele în public. Dar pentru o viaţă întreagă de suferinţe şi chinuri, jertfă alături de mine, acesta e singurul omagiu ce ţi-l pot aduce. Când, tânără, aproape copilă, te-ai despărţit de ai tăi şi ai plecat din ţinutul Chişinău, spre a căuta sub un cer senin şi duşmănos, pe ţărmurile Ocea¬nului Îngheţat, pe un osândit, pe un izgonit din viaţa civilizată, vechiul tovarăş al jocurilor de copilărie – atunci n-ai putut nădăjdui că vor veni zile mai fericite. Acum când, se pare, că vântul soartei începe să bată în altă parte, primeşte, fără a te supăra, această dedicaţie. C.G. Stere” (1897).
Cine va citi scrisorile Mariei Grossu adresate lui Garabet Ibrăileanu şi publicate în volumul Scrisori către Ibrăileanu (Bucureşti, 1982, vol. 4,), ediție îngrijită de Mihai Bordeianu, va descoperi un suflet feminin care merită o oglindire aparte:
(Cetatea Albă), 25 octombrie ( 1918)
Dragă Ibrăileanu,
Tare aș dori să primesc cât mai degrabă vești de la mata. Abe azi pot să-ți scriu; casa aproape e aranjată și eu am timp liber; până acu aproape neîntrerupt mă învârteam prin odăi. Drumul ista a fost foarte greu; până la Iași am avut numai jumătate de bancă; am putut dormi numai o jumătate de ceas. La Chișinău a ajuns trenul cu întârziere de 4 ceasuri; n-am găsit trăsuri, a trebuit să așteptăm la gară până ne-au adus trăsura, am nimerit o birjă proastă, care n-a putut să ne ducă până la casa fratelui meu; am mers pe jos, n-am putut nimeri deodată casa lui, ne-am obosit. La Chișinău mi-a fost foarte bine, dar tosca (tristețe sumbră–n. ed.) mereu mă apuca, nu era ficuța lângă mine; afară de asta, eu numai la mine acasă mă simt bine.
Constantin Stere
De la Chișinău am plecat marți dimineața, cu gândul de la Benderi (Tighina -n. ed.) să ne ducem cu vaporul, dar la Benderi ne-am dus de la gară până la port prin glod teribil (e oribil Nederul ista cu glodul lui; te îneci); ploua tare, ne grăbeam să nu pierdem vaporul, fiindcă trenul a întârziat cu două ceasuri; și ce amărâți am fost, când la port am aflat că vaporul nu mai îmbl (sic). Ne-am grăbit să ne întoarcem la gară, să nu pierdem trenul…
…Nimeni nimic nu știe, nu știu când plec (sic)trenurile, când sosesc, nici nu vor să-ți răspundă; obraznici, hoți. Trebuie să nu iei ochii de la bagajul tău, că nu știi când îl înhață. Din cauza asta nu ne-am mișcat de la gară și bine am făcut, fiindcă trenul a sosit mai devreme decât se aștepta și imediat a și plecat. Nu știu de unde se ie atâta lume, care călătorește; abe capeți loc, cu ovezi (efort mare -n.ed.) cu brânceli. (pag.124-125).
După paginile ei de corespondență se poate exact reconstitui atmosfera reală a vieții cotidiene din România antebelică și postbelică, începuturile României Mari și dezintegrarea imperiului țarist prin prisma anarhiei resimțite în Basarabia.
Viitoarele pagini de istorie a mişcării feministe din Basarabia trebuie să cuprindă și destinul Mariei Stere. Pentru că nu prea sunt exem¬ple în trecutul nostru când sacrificiul unei femei ar fi mers atât de departe, iar conștiința ei de om, a atins cote sublime…
În Chișinău mai există o adresă legată direct de destinul Mariei Stere. Pe stradela Al. Plămădeală 2, se află casa fiului ei, Roman Stere, fost director al Școlii de vinificație din Stăuceni, pe care el a construit-o în 1930. Aici ea era găzduită când poposea la Chișinău. Și poate ultimul drum tot de aici l-a și făcut…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
