Marciac e un orășel situat în Pirineii din sud-vestul Franței, cunoscut mondial datorită festivalului de jazz. Marciac în fiecare an, deja timp de 35 de ediții, găzduiește monștrii sacri ai muzicii de jazz. Dintr-o aventură organizată între prieteni, evenimentul a devenit un model al ambianței irezistibile de mare calitate ce promovează valorile multiculturale și diversitatea generoasă ancorată în tradiția clasică a jazzului tentată perpetual de experiment. Anul 2012, an aniversar, a reunit în același spațiu formații muzicale, producători, interpreți și aproximativ 200 de mii de spectatori ce au inundat străzile, curțile, sălile de concert. Numele ilustre ale muzicii se succed în acest spațiu al sătucului medieval fortificat datat cu sec. al XIII-lea – Joshua Redman, Didier Lockwood, Bireli Lagrene, Sonny Rollins. Fiecare an e special… Totul se complementează, creează un flux binevoitor și implicat.

Muzică, arte plastice, artizanat, bucătărie savuroasă, eleganță și totodată – o simplitate exorbitantă, dar elegantă a genului și manierei. De dimineață, începând cu ora 10, pe scena din Piața primăriei concertele „off” se succed unul după altul. La această oră matinală miroase a cafea, spectatorii servesc băutura aromată răsfoind ziarele, așezați la mesele cafenelelor și pe șirul de bănci de sub cortul improvizat

Jazz, jazz – până în pânzele albe

Până și ceasornicul instalat pe frontonul primăriei sună completând ritmul de jazz. Ambianța estivală de dimineață până în dimineața zilei următoare și iarăși de la început: cafea, ziare, muzică… Jazz, jazz, jazz!… Până la extaz, oboseală și saturare temporară. Amatorii de muzică se alimentează timp de aproape trei săptămâni din muzica de jazz de sensibilitate nuanțată și eclectică. Aici, la Marciac, se reunesc de fiecare dată nume de scenă devenite legende sau legende în devenire. Limba de comunicare e una internațională – JAZZUL!

Topografia acestei regiuni, Gers, e una solitară, agricolă. În perspectivă, după coamele dealurilor se profilează munții. Vederea e împânzită de coline coafate de miriști, lanuri de cereale – porumb, floarea-soarelui, grădini de formă geometrică diversă și ferme avicole. Cultura consumului produselor regionale: vinul – Saint Mont, Floc de Gascogne, Armagnac-ului, fois gras – se suprapune evenimentului muzical, creând o formulă a plăcerii gustative și elevării spiritului. Elementele inconturabile ale existenței umane aduc vacanței nota de savoare atât de căutată de turiști și admiratorii unui spirit autentic regional. Arhitectura medievală expune casele din argilă presată și bârnele lucrate de timp cu o modestie neprefăcută, lipsită de fast, dar plină de nuanțe și caracter. În Bassoues, satul fortificat din împrejurimile Marciacului, circulația automobiliștilor și pietonilor pentru a traversa decorul veritabil de film istoric se face pe sub acoperișul unei enorme hale acoperită cu oale în teracotă, însoțită în sensul ascensiunii de terase și restaurante ce se deschid doar pe durata sezonului turistic. Donjonul în piatră de calcar înghite vizitatorii expulzându-i după urcușul celor câteva sute de trepte pe platforma panoramică ce livrează o viziune ce-ți dă fiori de plăcere și inspiră o senzație de zbor, levitație, ascensiune.

Vocea – instrumentul cel mai vechi de modelare a sunetului – este tema principală a festivalului din acest an… Remarcabilii Bobby McFerrin, Eric Bibb, Keb’Mo, americana Dianne Reeves, coreeana Youn Sun Nah, cubaneza Omara Portuondo cu Buena Vista Social Club, beninoaza Angelique Kidjo, faimosul bluesman Lucky Peterson acompaniat de Wynton Marsalis, urmați de instrumentiști geniali ca John Zorn și Ibrahim Maalouf… Am asistat la câteva concerte sedusă de ambianțele hipnotice, amestecul subtil de stiluri, tradiții muzicale, sonorități etnice. Unul din primele concerte a fost pe 31 iulie.

Youn Sun Nah, de origine coreeană, stabilită în Franța din 1995, a evoluat însoțită de chitaristul norvegian Ulf Wakenius și s-a înscris în arta improvizării debordante de sensibilitate vocală și o dramaturgie evidentă a expresiei muzicale. Sunetul expulzat cu forță și precizie ce evada din bronhii planând în spațiul cortului de concert arhiplin prevăzut pentru 6.000 de spectatori. Vibrația sonoră crea o senzație de tensiune emoțională ce acționa cu o forță de mai multe kg pe cm². Eu i-am zis „Matrița generatoare de iluzii și confuzii sonore”. O muzică cosmopolită, jazzul interpretat de Youn Sun Nah iradiază originile muzicale impunând mixitatea celor mai extrapolate și diverse genuri ale muzicii: operă, etnic, clasic, pop, folk, soul, swing și teme împrumutate din muzica orientală…

Jazz at Lincoln Center Orchestra acompaniată de Orchestra Națională a Capitoliului din Toulouse, ambasadoare a muzicii clasice, a continuat seara interpretând o operă personală a lui Wynton Marsalis, una din cele mai ambițioase piese muzicale din istoria jazzului: „Swing Symphony”. Un proiect ce aduce în scenă tabloul vast al istoriei jazzului – de la Congo Square spre Nouvelle Orleans și tradiția newyorkeză, traversând era „swing”-ului anilor `30 și „be-bop”-ul . O afacere lipsită de precedent. Trompetistul, compozitorul, șeful de orchestră, vocea de catifea Wynton Marsalis a adus un omagiu genului muzical dedicându-i festivalului o suită și sonorizând nuanțele cele mai frumoase ale visului de jazzman în epoca contemporană. Devotat tradiției, a creat în sensul artistic o simfonie – istorie muzicală a jazzului.

Seara a doua de concert: Gregory Porter… Încarnează imaginea unei noi generații de interpreți jazz. O sinteză între mai multe curente de muzică afroamericană de o inspirație spontană și inovatoare. Educat în tradiția gospel-ului bisericii adventiste, unde maica-sa este pastor, posesorul unei voci de bariton puternice, profunde, plină de sensibilitate plastică și impregnată de influențele lui Gil Scott Heron pentru soul, de cele ale lui Nat King Cole sau Joe Williams pentru jazz, el trece prin corpul său volumul muzical, modelează sunetul în plină umilitate conform tradiției muzicii negritene… Și-a interpretat concertul cu o ținută monumentală, în costum deschis la culoare, cu papion, având pe toată durata spectacolului o „șapcă” de boschetar cu dublură de blană legată sub barba deasă ce contura ovalul feței fără a se simți genat de această costumație narativă. Mesajul lui, apropiat unui principiu de umanism și deschidere pentru întreaga societate, este un avertisment: atenție, împarte cu cel de alături darul tău, muzica, pâinea cea de toate zilele și acceptă dreptul la existență al celorlalți ce sunt diferiți de tine!!! În continuarea seratei, Dianne Reeves a interpretat cu suflet și caracter partea a doua a concertului de pe 1 august. Experiența vastă trecută printr-o perioadă de muzică eclectică a adus-o la jazz, pop songs, rhytm&blues adoptând convergențe ale muzicii braziliene. Muzica ei nu cunoaște frontiere și bariere… La un moment dat al concertului, proiectoarele și-au aruncat brațele de lumina spre interiorul scenei: Gregory Porter venea să însoțească vocea de aur a interpretei, oferindu-i un accesoriu în catifea – vocea sa. Duetul a urcat lent spre culmile armoniei improvizate, creând un flux de sonoritate…

Gravii cubanezi Buena Vista Social Club din seara de 2 august și-au povestit istoria cu multă demnitate. Au cântat din trei trompete, un trombon, trei percuții, acompaniați de trei voci solo, o chitară arhaică, un laud și pian. Omara Portuondo, la cei 82 de ani, a făcut să sune vocea sa ca pe un instrument arhaic, unic, încadrată în ritmuri solicitante plină de suplețe și respectând genul. Am adorat-o, admirat-o ca pe o relicvă a unui timp ce nu mai poate fi remodelat. Numită „Ursita feeling-ului” de animatorii radioului cubanez și „Billie Holiday de Cuba” de Ry Cooder, ea continuă să dețină titlul de zeiță a formulei hispanice „filin”, stil muzical de origine cubaneză.

4 august – Angelique Kidjo!

Herbie Hancock a asociat-o cu Ziua internațională a Jazzului, 30 aprilie la New York. Ea, Angelique, scrie „O ființă umană oprimată resimte natural sentimentul de furie. Jazzul constituie un răspuns fără utilizarea armelor si fără victime acestei opresiuni”. Angelique Kidjo este întruchiparea unei rezistențe a descendenților africani ce pledează contra sclavagismului.

Energică, solicitantă, eclectică, exuberantă. Pe scenă a citat problemele societății, a aclamat curajul, a evocat experiența umanistă și drepturile omului în cântec, a militat pentru francofonie în dans și spectacol.

Ritm, origini, franchețe…

A succedat-o Winton Marsalis. Ploaia s-a abătut asupra cortului furând din frumusețea muzicală ce începuse cu note pline, ronde, ale bluesului afroamerican. Tunetul a încălecat sunetul contrabasului înăbușindu-l, ploaia răpăia în plasticul de pe acoperiș. Acordurile s-au încâlcit în vălătucul de bumbac al ambianței de seară. Wynton Marsalis număra ritmul cu umezeală stranie și nepoftită din coada ochilor. Buzele se mișcau fără a produce sunete. Am ascultat cu toții simfonia naturii, însoțită de bluesul ploii de la Marciac ce se luase la întrecere cu clasicii melancoliei.

Apoi, apoi Lucky Peterson cu alură de haine în fildeș și culoare de sandal s-a luat la întrecere cu propria chitară, deturnând sunete, inovând acorduri, în același timp făcând uz de o dexteritate uluitoare cu degetele unei mâini terorizând strunele chitarei, iar cu altă mână înfruntând clapele pianului electronic în timp ce vocea scruta dimensiunea și densitatea aerului provocând senzații emoționale aidoma propulsării în atmosferă a unei noi planete, cea a bluesului de la origini și până acum… Când zeii cânta, oamenii tac și ascultă… Apoi se trezesc din hibernarea visătoare dăruind aplauze fără de sfârșit… Am plecat înainte ca să fie chemați în scenă a șasea oară. Însemna că simbioza între public și artist se produsese. Ploaia încetase demult. Ploua cu stele ale muzicii…
A fost doar un crâmpei al festivalului… Unul aniversar…

Nelly Vrânceanu