Jurnal de călătorie: Georgia ancestrală

În R. Moldova alegerile au lăsat o senzație de incertitudine, victoria forțelor proeuropene fiind la limită, fără să ne convingă de un viitor european sigur. În Ucraina situația încordată se vede atât în aeroportul internațional Borispol, cât și pe străzile capitalei, în discuțiile cu oamenii, care în mod deschis vorbesc despre versiunile apocaliptice ale viitorului ucrainean. Pentru unii dintre ei chiar și situația de la noi este mai preferabilă, un prieten de-al meu kievean din lumea sportului rugându-mă chiar de curând să-l ajut să se transfere cumva cu activitățile la Chișinău. Nici situația Kazahstanului nu este mai roz, care chiar dacă se află în uniunea vamală cu Rusia, resimte din nord presiunea vecinului trezit din amorțire, iar din sud-est ascensiunea unei Chine dinamice, care își face tot mai simțită prezența sa în acest areal. Fragilitatea situației determinată de regimul personalizat a lui N. Nazarbaev, lasă semne de întrebare asupra viitorului acestei țări, mai ales în condițiile unei dinamitări interioare provocată de numeroasa și puternica minoritate rusă sau de eventualele pretenții teritoriale pe care Rusia le are față de vecinul său sudic. Eram în Kazahstan când V. Putin ar fi declarat că kazahii și statul lor nici măcar n-au existat până la venirea rușilor, o minciună evident, pentru că hanatele kazahe existau cu secole înaintea apariției slavilor în secolul șase. Dar discursul putinist este peste tot același în încercarea de a contura și prefața o eventuală intervenție sau pentru a preveni și atenționa țara respectivă asupra eventualelor consecințe în cazul unei independențe mai sporite față de Federația Rusă.

Georgia: o istorie milenară

Am mai fost în Georgia sovietică în anul 1987, într-o excursie cu vaporul de la Odesa la Suhumi, Batumi și Poti. În ochii mei de copil mi s-a părut fascinantă, cu oameni veseli și locuri pitorești, mai ales grădina botanică și delfinariul din Batumi, dar și menajeria de maimuțe din Suhumi. Acum unele din aceste locații nu mai aparțin georgienilor, istoria lor postsovietică semănând în mare parte cu a noastră: încercare de independență, separatism regional, intervenția rusă și dependența de fostul centrul imperial, apoi tentative de a se rupe de ruși prin intrare în alianță cu americanii, soldată cu un război devastator în 2008 și pierderea definitivă a Osetiei de Sud și Abhaziei, care vor fi anexate de Rusia. Acum georgienii, ca și noi, s-au agățat cu disperare de ideea integrării europene, doar că istoria lor milenară și tradițiile de statalitate le-a imprimat mai multă determinare, condiționată evident și de proximitatea Rusiei, care nu le lasă altă alternativă.

Fiecare taximetrist din Tbilisi este gata să-ți povestească despre felul cum a apărut țara sa, ce semnificație are cutare sau cutare loc, iar georgienii în ansamblul lor de la primele contacte încearcă să te cucerească, să se facă plăcuți, de fiecare dată spunând cu insistență că suntem oaspeți, prin urmare suntem la locul de cinste. Din acest punct de vedere sunt foarte asemănători kazahilor, pentru care există un cult al oaspetelui, condiționat istoric și de relația cu stepa imensă, care făcea extrem de rară apariția unui om. Pentru un european sau occidental această ospitalitate pare absolut nefirească, iar pentru un trăitor al timpurilor sovietice este absolut naturală, mai ales în condițiile în care limba rusă, ce paradox, apropie sufletește oamenii din fostele republici. Noi moldovenii am pierdut aceste calități, iar ospitalitatea noastră proverbială nu este decât o butaforie în comparație cu cea a georgienilor și kazahilor. Spuneam unui olandez și unei americance în unele din serile relativ calde și frumoase din Tbilisi, că dacă această profanare a esenței umane care s-a produs la noi este rezultatul globalizării și europenizării, atunci n-avem nevoie de ele. S-au uitat cam straniu la mine și probabil nu m-au înțeles. Sau din contra mi-au dat dreptate și au tăcut. Prea ne-au radicalizat timpurile în care trăim, determinându-ne să facem alegeri nefirești, improprii de multe ori, unii spre est, alții spre vest, iar cei care au rămas acasă, din cauza luptei pentru supraviețuire și-au pierdut omenia și ospitalitatea, care cândva ne făceau atractivi ca pământ și indivizi.
Georgia a conservat aceste calități și puțin probabil ca ele să dispară vreodată. Pentru că ele sunt o chestiune de instinct, de modelare istorică, de necesitate de coabitare într-o ambianță caucaziană care necesita diplomație și capacități de acomodare. Asta face Georgia o oază de liniște pentru acest anturaj exploziv, locul unde pot veni și azerii și armenii, care nu se suferă istoric sau locul unde multiplele identități georgiene, diverse în esență, creează senzația unei unități naționale.

Georgienii sunt vechi de când lumea, locații ale homo erectus fiind depistate pe teritoriul actual al țării încă în epoca paleoliticului, primele state georgiene cristalizându-se deja în secolul XIII î.e.n. În secolul IV înainte de Hristos este atestat primul stat unitar georgian, care curând va dispărea ca rezultat al invaziei Imperiului Asirian. Două dintre regatele georgiene ale antichității, cunoscute în istoriografia greco-romană drept Colhetia și Iberia, vor fi primele în regiune care vor adopta creștinismul, iar după cucerirea romană din anul 66 î. H., ele vor deveni aliații Imperiului Roman timp de circa patru sute ani. În anul 337 regele Mirian III a declarat creștinismul ca religie de stat, ceea ce a jucat un rol decisiv în formarea națiunii georgiene unificate. După cucerirea arabă din secolul VII, refacerea statului unitar georgian n-a reușit decât în secolul XI, iar momentul de apogeu al Regatului Georgiei este considerată perioada secolelor XII-XIII, când sub regele David și regina Tamara este atestată „Epoca de Aur a Renașterii Georgiene”. Invazia mongolă, urmată de cele consecutive ale Imperiului Persan și Otoman au făcut ca statalitatea georgiană să dispară sau să existe sub suzeranitate pentru o anumită perioadă, dar acest fapt n-a afectat din senzația de unitate a georgienilor, legați de unicitatea limbii și alfabetului (asemănător cu strugurii, după cum ne relata un ghid), de creștinism și de reperele unei statalități puternic impregnate în imaginarul georgian.

La fel ca și românii, constrânși de circumstanțele istorice să aleagă între otomani și ruși, georgienii au trebuit să manevreze între otomani, perși și ruși, preferând în anul 1783 să semneze la Gheorgievsk un acord cu Rusia, prin care se recunoștea legătura ortodoxiei orientale dintre poporul rus și cel georgian, și care promitea georgienilor protecție împotriva agresiunilor persane și otomane. În ciuda acestor angajamente, Rusia n-a oferit georgienilor protecție atunci când turcii și persanii au invadat și devastat în 1785 și 1795 orașul Tbilisi. Imediat după aceste invazii, în contextul împărțirii Poloniei, anexării Finlandei și a Basarabiei, Imperiul Rus va viola flagrant prevederile acordului de la Gheorghievsk, anexând în anul 1801 Georgia de Est, odată cu abolirea dinastiei Bagration și a Bisericii Ortodoxe Georgiene autocefale.

La fel ca și basarabenii, în contextul destrămării Imperiului Rus, georgienii și-au proclamat independența în anul 1918, statul georgian existând sub protectorat britanic până în anul 1921. Spre deosebire de basarabeni, care s-au unit cu România și au evitat scenariul unei invazii sovietice, georgienii vor fi atacați în 1921 de armata roșie, care va instaura aici un regim comunist. Existența Georgiei în context sovietic este extrem de contradictorie. Pe de o parte mulți dintre înalții funcționari sovietici de la Stalin, Orjonikidze sau Beria erau georgieni, ceea ce poziționa republica mai avantajos din punct de vedere al politicilor sovietice, în special în anii stalinismului. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a lăsat o moștenire identitară complicată, pe de o parte cultivând o identitate abhaziană distinctă în raport cu cea georgiană, iar pe de alta creând în interiorul Georgiei o republică osetină, separată de munții Caucaz, care deși loială față de georgieni de-a lungul timpului, a putut dezvolta în perioada sovietică anumite particularități de distinctivitate la nivel de elite, care ulterior, în context de independență se va dovedi a fi catastrofală.

Realități post-sovietice

Georgienii s-au trezit printre primii din amorțirea sovietică, această trezire fiind marcată și stimulată de un eveniment tragic, atunci când la 9 aprilie 1989, o demonstrație pașnică din Tbilisi a fost înecată în sânge de tancurile sovietice. În octombrie 1990 georgienii au fost primii care au desfășurat alegeri pluripartidiste la nivel local, platforma „Georgia Liberă”, condusă de Zviad Gamsakhurdia obținând 155 din cele 250 de locuri în parlament. Acest fapt a permis Georgiei să-și proclame independența la 9 aprilie 1991, cu puțin timp înaintea destrămării URSS.

Istoria post-comunistă a Georgiei poate fi încadrată convențional în patru perioade, în mare parte asemănătoare cu cea a R. Moldova. Prima perioada (1989-1992) este cea a romantismului național, când s-au clădit reperele noii statalități georgiene, marcate de accentele restaurării unui trecut anti și ante-sovietic. A doua perioadă este cea a „ restaurației” (1992-2003), ea începând cu o lovitură de stat sângeroasă, care a dus la asasinarea lui Gamsakhurdia, urmată în paralel de izbucnirea războiului din Osetia și Abhazia, culminate cu venirea la conducerea Georgiei a fostului nomenclaturist sovietic Eduard Șevarnadze, care va aduce Georgia în CSI și mai aproape de Rusia. „Perioada Saakașvili” (2003-2012) a început printr-o „Revoluție a Rozelor”, care a schimbat complet cursul de politică internă și externă a Georgiei, țara condusă de nou-alesul președinte Mihail Saakașvili orientându-se spre Uniunea Europeană și Statele Unite. În interiorul țării au loc transformări profunde, în mod special legate de orientare economică spre vest, lupta cu corupția și transformarea organelor de forță, care au făcut Georgia atractivă din punct de vedere al investițiilor și un model de referință de succes pentru statele din fostul spațiu sovietic. Punctul culminant al acestor transformări este momentul summit-ului NATO de la București din 2008, când Georgia a cerut să devină membru al Organizației-Nord Atlantice, urmată de un război de reîntregire, înfrânt de invazia rusă și separarea celor două entități georgiene – Abhazia și Osetia. „Epoca post-Saakașvili” este una la fel de contradictorie, țara căutând niște punți de apropiere de Rusia, unde se află o puternică diasporă și unde merg la muncă majoritatea georgienilor, de integrare europeană și euro-atlantică, și de reevaluare a guvernării Saakașvili, deopotrivă blamat și adulat.

Grele timpuri vin peste noi. Aflat în Georgia pentru implementarea unui program european de predare a istoriei în zonele cu memorie istorică conflictuală, am simțit siguranță numai de la optimismul colegilor germani, francezi și olandezi, care emanau un fel de încredere că oricum lucrurile se vor așeza până la urmă, de la munții georgieni, care au văzut mii de ani de istorie, de la un oraș absolut unic prin energia primitoare și în definitiv de la oamenii locului, pregătiți de întorsăturile istoriei lor complicate, pentru orice evoluție a destinului.