Jurnal de călătorie: Italia noastră

Proiectul are ca preocupare majoră cercetarea proceselor de modernizare a aspectelor politice, sociale şi economice dintre cele două ţări în retrospectivă istorică şi de actualitate, care presupune dincolo de natura sa de cercetare, un schimb de vizite reciproce anuale în cadrul seminarelor științifice organizate în comun. În 2013 am desfăşurat două activităţi academice importante în acest sens: un seminar ştiinţific internaţional organizat la Chişinău pe data de 15 noiembrie, unde colegii noştri italieni au prezentat o perspectivă asupra proceselor de modernizare în zona Mediteranei (1800-1950) şi o conferinţă internaţională asupra problemelor frontierelor în regiunea mediteraneană şi Europa de Est, unde în perioada 17-23 decembrie am participat împreună cu dr. Silvia Corlateanu-Granciuc, dr. Valentin Constantinov şi cercetătorul științific Nicolae Bodean. Dincolo de aceste preocupări, am folosit această deplasare pentru o escapadă la Milano, unde am avut întâlnire cu reprezentanţii clubului de fotbal „Inter” Milano pentru a vedea publicată în limba italiană cartea despre pământeanul nostru Nicolae Simatoc, care în perioada 1947-1949 a jucat la acest mare club italian. Dacă într-un fel mă simt deja napolitan, datorită şi faptului că merg acolo deja trei ani la rând, iar diversitatea experienţelor şi oamenii pe care îi cunosc mă fac să mă simt acolo ca acasă, atunci vizita de la Milano, unde mergeam pentru prima oară, o aşteptam cu mare emoţie.

Milano: un oraş al modei, culturii şi fotbalului

Primul lucru pe care îl conştientizezi atunci când te afli în Italia este faptul că nu există o singură Italie, ci mai multe Italii, iar deşi acest fapt poate fi spus şi în cazul multor altor ţări, aici mai mult ca oriunde diversitatea istorică, culturală sau lingvistică este ancorată într-un set de tradiţii particulare marcate de intensitatea trăirilor istorice anterioare şi a bogăţiei spirituale pe care se bazează această specificitate. Mai mult ca oriunde această diversitate este prezentă deopotrivă în particularismul regiunilor istorice, dar şi în existenţa unor repere de unitate care face Italia unul din cele mai importante state ale Uniunii Europene şi ale lumii. Drumul de la Napoli la Milano convinge asupra acestui fapt, un observator atent putând uşor sesiza schimbările de relief şi cultură, de la energia şi haotismul aparent al sudului mediteranean, spre sobrietatea şi exigenţa nordului prioritar industrial, unde se fac sesizabile influenţele germane.

Oraşul a fost fondat de celţii din Italia de Nord în jurul anului 400 î. Hr. fiind cucerit de către romani în jurul anului 222 î. Hr., care i-au dat numele de Mediolanum, adică „în mijlocul câmpului”. Milano este unul dintre centrele financiare şi comerciale de primă importanţă ale lumii, renumit prin compania de automobile Alfa Romeo localizată aici, pentru producţia de mătase şi prin faptul că este unul dintre liderii mondiali în modă şi design.

Dincolo de multitudinea bisericilor, monumentelor, magazinelor sau străzilor superbe, care vrăjesc efectiv orice vizitator oricât de versat ar fi, trei lucruri m-au impresionat în mod deosebit la Milano. Primul a fost Domul din Milano, a doua biserică ca mărime din Italia şi a treia din întreaga lume, care adăposteşte cea mai mare colecţie de statui de marmură de pe mapamond şi este încununată de chiar simbolul oraşului – Madunina (mica Madonă). Apoi nu mai puţin emoţionantă a fost intrarea în Castelul Sforzesco (Castello Sforzesco), una din marile fortăreţe europene ale secolului XVI-XVII, construită în secolul XV de Francesco Sforza, Ducele de Milano. Remodelat de Luca Beltrami în 1891-1905, castelul este actualmente o „fortăreaţă a muzeelor”, unde se află opt dintre cele mai importante muzee şi colecţii de artă ale Italiei.

Dar ce m-a copleşit în mod definitiv a fost stadionul San-Siro, „citadela” fotbalului milanez, unde datorită întâmplării, care, aşa cum zicea Aristotel, conţine în sine mâna divinităţii, am avut posibilitatea să vizionez marele derby al fotbalului milanez şi italian dintre „Inter” şi „AC Milan”. Am scris şi în alte circumstanţe că italienii sunt nebuni după fotbal şi din mai multe puncte de vedere, revendică paternitatea jocului cu balonul rotund. După cum relatează documentele timpului, în oraşele Renaşterii din secolul XIII, Florenţa, Siena, Bologna, oamenii practicau prin centrele urbane şi la periferii aşa-numitul „gioco del calcio”. În acea perioadă, se mai juca fotbal şi în alte părţi, cu precădere în Franţa şi Anglia, dar spre deosebire de acestea, în Italia acest joc era practic organizat, în dimensiuni bine conturate şi conformându-se unor regulamente riguroase, stabilite cu precizie. După cum ştim, chiar şi actualmente, în anumite oraşe din Italia, spre exemplu Florenţa, se mai practică o dată în an un astfel de joc, care se dispută în costume de epocă şi respectând tradiţiile de cândva.

Fotbalul milanez este dominat de o rivalitate acerbă între două cluburi de fotbal legendare – AC Milan şi FC „Internazionale”, iar faptul că aici a ajuns să joace marele nostru Simatoc, ne face să simţim o mândrie aparte. Clubul la care a venit Simatoc a fost fondat la 9 martie 1908 în urma unei scindări produse în Clubul de Fotbal şi Cricket Milan, când un grup de 44 de membri, italieni şi elveţieni, şi-au exprimat protestul şi nemulţumirea faţă de dominaţia italienilor la AC Milan şi s-au separat, creând „Internazionale”. Denumirea echipei a derivat din dorinţa fondatorilor săi de a face echipa cu adevărat internaţională, în care să fie acceptaţi deopotrivă italieni şi jucători străini. Pictorul Giorgio Muggiani, unul dintre membrii fondatori ai noului club, a fost autorul logo-ului clubului milanez. „Schisma” produsă în sânul familiei fotbalistice milaneze la începutul secolului XX a generat una dintre cele mai mari rivalităţi fotbalistice cunoscute vreodată în interiorul unui oraş, al unui campionat, iar actualmente chiar şi în competiţiile internaţionale.

Această rivalitate nu este un fenomen izolat în fotbalul italian. În Italia este cunoscut faptul că ataşamentul şi loialitatea faţă de un club reflectă de multe ori identificarea cu o anumită categorie socială. În mai multe oraşe mari ale ţării există două echipe rivale, care îşi dispută supremaţia pentru „inimile” şi „sufletele” concitadinilor. Vechea capitală industrială a Piedmontului, Torino, o are pe „Juventus”, considerată echipa patronilor şi a concernului automobilistic FIAT, şi pe AC Torino, echipa muncitorilor de la aceeaşi companie, ceea ce constituie o rivalitate nu numai în sens competiţional, ci şi social. În Liguria, la Genova, o rivalitate acerbă există între „Sampdoria” şi „Genoa”, iar „oraşul etern” Roma este marcat, din punct de vedere fotbalistic, de o „încleştare eternă” între AS Roma şi „Lazio”.

Cele nouăzeci de minute de joc m-au făcut să înţeleg mai bine italienii. Am văzut multe stadioane şi derby-uri, de la Nou Camp din Barcelona, la Anfield Row din Liverpool sau „Dinamo”-„Shahter” de pe „Olimpiiski” din Kiev. Nicăieri în lume însă nu există un derby fotbalistic citadin care să conţină în sine atâta spirit comunitar, tradiţie, dar şi cultură sportivă aşa cum există la Milano. Fotbalul a ajuns să reflecte mai mult ca orice activitate socio-umană esenţa unui oraş şi a unei naţiuni.

Chemarea latină

Comunitatea noastră istorică este un aspect constatat permanent pe tot parcursul aflării mele în Italia, din multe puncte de vedere istoria italienilor fiind asemănătoare cu cea a noastră, a românilor. Am moştenit multe dintre fundamentele civilizaţiei romane, pe care le-am purtat în timp şi le-am conservat, indiferent de numeroasele popoare barbare care au trecut peste noi, am cunoscut perioade extinse şi intense de ocupaţie străină fără a pierde din esenţa latinităţii. Am realizat cu puţin înaintea italienilor primul stat unitar român, deşi spre deosebire de italieni, care au realizat acest fapt în integritate şi deplin în 1861, românii au trebuit să suporte vicisitudini ale timpului mult mai complicate, realizând integritatea sa naţională abia în anul 1918. Italia a fost statul alături de care am fost în Primul Război Mondial şi ţara care a susţinut realizare unităţii naţionale româneşti la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar Italia, alături de Franţa, Marea Britanie şi Japonia, a fost statul care a recunoscut reunirea Basarabiei cu România, prin semnarea Convenţiei (sau Protocolului) basarabean din 28 octombrie 1920, care însemna recunoaşterea internaţională a actului din 27 martie 1918.

Împreună cu Italia am mers şi în cel de-al Doilea Război Mondial, împreună am avut forţa să ieşim din coaliţia antifascistă şi să luptăm contra nazismului, iar la Conferinţa de la Paris din 1947 atât România, cât şi Italia au fost considerate state-inamic, fiindu-le impuse tratate punitive de pace. Spre deosebire însă de Italia, care rămânea în lumea liberă şi va face un efort remarcabil de democratizare şi refacere economică, pentru a deveni curând unul din fondatorii Comunităţii Economice Europene, România va fi ocupată de sovietici, care vor instaura aici un regim comunist şi vor anexa Basarabia, expusă la rândul său unui proces intens de deznaţionalizare şi de anihilare a identităţii sale româneşti şi latine.
După căderea comunismului în România şi destrămarea URSS, atât România, cât şi Republica Moldova, au rămas unicul spaţiu de latinitate european care nu era integrat în dimensiunea de civilizaţie euroatlantică. România, printr-un efort remarcabil de democratizare şi transformare, a reuşit să devină în anul 2004 membru al Alianţei Nord-Atlantice, iar din anul 2007 este membru al Uniunii Europene. A venit rândul nostru acum să ne definim din acest punct de vedere.

Un al doilea lucru important pe care l-am simţit în Italia mai mult ca oriunde, deşi am stat perioade îndelungate deopotrivă în Franţa şi în Spania, este chemarea latină, conştientizarea faptului că dincolo de orice experienţă istorică pe care am suferit-o ca individ de-a lungul timpului, expus ca mulţi alţii unor procese de rusificare, sovietizare, „moldovenizare”, ulterior unor procese de căutare de sine în tumultul multiplelor transformări pe care le-am cunoscut ca societate şi ţară, unica pornire autentică şi firească este cea a sângelui, cea latină. Acest lucru vine de la sine, de la felul cum te simţi la Roma, unde istoria te domină în fiecare respiraţie şi îţi oferă repere identitare clare, sentiment de mândrie şi înălţare pentru faptul că aparţii acestei familii latine care se revendică de la civilizaţia romană. Dar acest fapt îl simţi deopotrivă la Napoli, Florenţa sau Milano, în primul caz frivolitatea şi dezinvoltura locuitorilor săi, simţul umorului şi arta gesticulării nu te lasă să uiţi că de fapt suntem aceiaşi, iar în al doilea caz, sobrietatea construcţiilor şi încărcătura estetică a operelor de artă, nu-ţi lasă altă opţiune decât să te identifici plenar cu această cultură şi să simţi că într-un fel asumarea acestei identităţi te face parte integrantă a latinităţii, care a dat lumii asemenea dimensiune de civilizaţie.

Suntem latini prin faptul că vorbim aceeaşi limbă, care de multe ori nici nu are nevoie de traducere, pentru că după o perioadă anumită de aflare ajungi să te obişnuieşti cu gândul că de fapt sunt limbi aproape identice, ce izvorăsc din limba latină. Acest fapt e recunoscut şi că suntem membri ai Uniunii Latine, care se consacră elaborării, în dialog permanent cu statele membre şi cu organismele interguvernamentale, în special cu cele regionale, unor acţiuni bazate pe principiile de complementaritate şi de subsidiaritate, orientate către promovarea limbilor noastre şi moştenirii comune în slujba unei viziuni profund încrezătoare în rolul comunităţii latine în lumea de azi.

Suntem un popor latin al cărui viitor este alături de restul neamului, alături de peste alte patruzeci de state ale lumii care vorbesc o limbă derivată din latină şi care concentrează forţele economice majore ale lumii. După experienţele istorice tragice care ne-au marcat timp de două secole, avem o şansă unică de a redeveni parte a acestui spaţiu de cultură şi civilizaţie, care a oferit lumii multe dintre reperele fundamentale pe care aceasta se aşază actualmente. Depinde de fiecare dintre noi asumarea acestei identităţi în parte şi a societăţii ca totalitate pentru ca acest lucru să devină realitate prin procesul de integrare europeană şi transformare democratică, pe măsura celorlalte state latine din Europa şi din restul lumii.