La Petersburg am fost chemat la o altă manifestare tradițională anuală, unde particip a doua oară, pentru a prezenta o prelegere la Școala de Vară a tinerilor istorici din „țările CSI, Baltice și Europa” cu tema „Revoluția din 1917: noi abordări și perspective”, unde s-au întrunit istorici din peste zece state, majoritatea fiind din CSI, dar și din Letonia, Lituania, Franța, Germania și Cehia. Ciudată denumire desigur. De parcă statele CSI din partea europeană sau Țările Baltice n-ar fi europene. Curios este de asemenea faptul că oricât ar vrea rușii să pară altceva decât europeni, orașul de pe Neva n-o să-i lase niciodată să fie euroasiatici. Prea impregnat de valențele civilizației occidentale în arhitectură, comportament public și spirit cultural este acest oraș.
Într-un mod paradoxal, această călătorie dintr-o capitală în alta, prin două orașe care au influențat decisiv trecutul și identitatea noastră, m-a făcut să privesc și să prezint altfel comunicarea din Sankt Petersburg, cu denumirea „În căutarea identității: Basarabia între revoluțiile ruse din 1917”, decât aș fi făcut-o dacă eram la Chișinău.
Discursul modern rus asupra acestui fenomen pornește de la premisa că „Marea Revoluție Rusă” cuprinde complexitatea transformărilor pe care le-a cunoscut spațiul rus între februarie/martie 1917, când începe propriu-zis revoluția rusă și 30 decembrie 1922, când este finalizată ambalarea Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, pentru Basarabia, influența revoluțiilor din februarie și octombrie 1917 trebuie privită nuanțat și diferențiat, prima generând contextul de renaștere națională și înclinația spre autonomie în cadrul imperiului, iar cea de-a doua, bolșevică, cu fatalismul ei distrugător, înclinația spre independență și Unire cu România.
Revoluțiile ruse din 1917, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul Rusiei la 2 decembrie 1917, apoi proclamarea independenței statului moldovenesc la începutul anului 1918, ulterior realizarea Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 arăta o ambianță extrem de incoerentă și greu de întrevăzut la Sankt Petersburg, Chișinău, București sau Iași, care nu prevesteau inițial un asemenea deznodământ. Realizarea Unirii Basarabiei cu România a fost mai curând un amestec de circumstanțe și oportunități care au fost judecate cu limpezime și luciditate la Iași și Chișinău, permițând realizarea dezideratului de unitate românească. Prin urmare, fenomenul Unirii trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente, exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român reîntregit.
În drumul spre Unire au fost parcurse câteva etape care au arătat deopotrivă maturitate și responsabilitate din partea elitelor politice de la Chișinău, o înțelegere a conjuncturii internaționale și a proceselor care aveau loc în Rusia. În martie-aprilie 1917, în jurul ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, intelectualitatea basarabeană a întemeiat Partidul Naţional Moldovenesc, apărut sub auspiciile lui Vasile Stroiescu, P. Halippa, P. Gore. Principalele revendicări stipulate în programul acestui partid erau: „autonomie pentru Basarabia în domeniile administrativ, economic, cultural; alegerea puterii supreme în ţinut – Sfatul Ţării; introducerea limbii materne a populaţiei de bază ca limbă oficială în administraţie şi justiţie, ca limbă de predare în şcoală şi în serviciul religios în biserică”.
La 20-27 octombrie 1917, la Chişinău, a fost convocat Congresul militarilor moldoveni, care a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei în componenţa Republicii Federative Ruse. A fost adoptată decizia de constituire a „Sfatului Țării” în calitate de adunare reprezentativă a Basarabiei, urmând ca „…toate așezămintele administrative din Basarabia să se supună pe deplin Sfatului Țării”. Congresul hotăra de a susține legăturile cu organizațiile moldovenești de peste Nistru și a le oferi zece locuri în Sfatul Țării. În declarația sa către Rada Centrală de la Kiev și Guvernul Provizoriu de la Petrograd, Congresul cerea să li se recunoască moldovenilor de peste Nistru, din Caucaz, Siberia și din alte părți, aceleași drepturi pe care organele de la Chișinău le recunoșteau altor naționalități din Basarabia.
Următorul pas în consolidarea autonomiei teritoriale şi politice l-a constituit convocarea la 21 noiembrie 1917 a şedinţei Sfatului Ţării, ai cărei membri, în număr de 156 de persoane, fuseseră propuşi de către partidele politice, organele autoadministrării locale, organizaţiile naţional-culturale, în baza unei largi reprezentanțe naționale. În şedinţa din 29 noiembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat Legea cu privire la administrarea Basarabiei, conform căreia puterea supremă în Basarabia aparţinea Sfatului Ţării, până la convocarea Constituantei Basarabiei. Ca organ executiv a fost desemnat Consiliul Directorilor Generali compus din prim-directorul general şi şefii directoratelor de specialitate. Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost ale Ion Inculeţ, care a ocupat acest fotoliu între 21 noiembrie 1917 – 2 aprilie 1918, având ca adjunct pe Pantelimon Halippa.
În cadrul Sfatului Ţării, ca și la nivelul întregii provincii, exista o paletă diversificată (sau mai degrabă fragmentată) de opțiuni politice, care pot fi încadrate în patru fracţiuni: Blocul Moldovenesc, Fracţiunea Ţărănească, Fracţiunea Minorităţilor și Fracţiunea Socialistă. Primii, conduși de P. Halippa, înclinau spre dezideratul Unirii cu România, pe când gruparea „socialist-țărănească” condusă de I. Inculeț era mai mult interesată de schimbările politice și de reforma agrară, preferând mai degrabă anumite forme de autonomie sau independență a provinciei. Pe de altă parte, exista un număr mare de susținători ai ideii de a rămâne în cadrul Imperiului Rus, fie într-o formă liberalizată, fie într-o formă bolșevică, ultima căpătând o importanță tot mai mare și generând un pericol real de comunizare a Basarabiei.
Rivalitățile dintre aceste grupări au rezultat într-un compromis, care a condus inițial la proclamarea, la 2 decembrie 1917, a autonomiei Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Republicii Federative Ruse. La începutul anului 1918 începe asaltul bolșevicilor asupra cadrului constituțional rus organizat prin alegerile din Adunarea Constituantă, pe care aceștia le-au pierdut, iar în acest context forțele bolșevice au încercat preluarea puterii la Chișinău și în alte regiuni ale Basarabiei.
În momentele dificile pentru Sfatul Ţării şi Republica Democratică Moldovenească, Guvernul condus de Pantelimon Erhan a solicitat ajutorul militar al României. În fața dezordinilor provocate de căderea frontului rus pe de o parte, dar și de anarhia generată de armatele ruse influențate de bolșevici, guvernul român condus de Al. Marghiloman a dat curs solicitărilor repetate de la Chișinău, generalul Ernest Broşteanu, aflat în fruntea diviziei XI-a, intrând în Basarabia la 13 ianuarie 1918. Intrarea trupelor române pe teritoriul Basarabiei a dus nu doar la pacificarea provinciei și curățarea ei de elementele bolșevice, dar a avut ca efect înclinarea moldovenilor spre ideile și sentimentele românești, căci raporturile armatei române cu populația locală „erau în limbă, obiceiuri și tradiții comune”. Chiar și elementele minorităților naționale, în special evreii, speriați de propaganda antiromânească înaintea intrării trupelor române, vor constata curând în urma contactului cu militarii și civilii românii, că „sunt mai puțin periculoși decât rușii”.
Contrar propagandei sovietice (preluată și de mulți „moldoveniști”) care a considerat intrarea trupelor drept un gest de „ocupare a Basarabiei”, în realitate la 24 ianuarie 1918 era proclamată independența Republicii Democratice Moldovenești, fiind creat cel de-al doilea guvern, condus de dr. Daniel Ciugureanu, care a activat până la 9 aprilie 1918. Prin urmare, intrarea trupelor române n-a dus la înfrângerea Republicii, ci la încurajarea dezvoltării sale.
Unirea Basarabiei a fost o aspirație de lungă durată a elitelor politice și culturale românești din Basarabia, dar această opțiune a basarabenilor trebuie privită multilateral în acele momente complicate ale timpului. Cuvântarea primului-ministru A. Marghiloman din ședința festivă de votare a Unirii la 27 martie 1918 nuanțează mai multe aspecte ale acestei decizii istorice. Pe de o parte, acesta constata că din calculul patriotic a ieșit o Basarabie independentă, „iar când vârtejul primejdios al evenimentelor a amenințat tânărul stat, conducătorii lui și-au dat seama că ajutorul nu le poate veni decât din partea României. Ca un copil crud, care își întinde brațele spre mama lui, așa a alergat Basarabia, cerând scăpare de la România”.
Şedinţa istorică din 27 martie 1918 a fost precedată de două evenimente paralele care au precipitat procesul Unirii. Primul a fost o acțiune a maselor, caracterizată de votarea unor moţiuni de Unire cu România la 3, 13 şi 25 martie, de către consiliile locale din oraşele şi judeţele Bălţi, Soroca şi Orhei, fapt ce a determinat elitele unioniste de la Chișinău să privească și să prezinte Unirea ca o expresie a voinței populare. Cea de-a doua a fost o conlucrare a elitelor de pe ambele maluri ale Prutului și s-a desfășurat la 23 martie 1918 la Iași, unde într-o ședință se întâlneau Constantin Stere (reprezentantul guvernului român și unul din cei mai importanți artizani ai Unirii), venit de la București, cu I. Inculeț (președintele Sfatului Țării) și D. Ciugureanu (șeful Guvernului Republicii Democratice Moldovenești), care au luat decizia de a merge la Chișinău pentru a supune „chestiunea Unirii Basarabiei în Sfatul Țării”.
Dar în definitiv, în condițiile „buldozerului istoriei” pornit de revoluția bolșevică, această decizie a fost un compromis al „supraviețuirii”, acceptat chiar și de cei care erau reticenți față de ideea revenirii la România, pentru că politic și existențial nu aveau decât opțiunea bolșevică sau revenirea în statul român. Dacă rușii au luptat patru ani pentru a înfrunta comunismul, noi am fost cu atât mai mult în drept să facem acest lucru, prin alipirea la România.
Ce am înțeles într-un fel aparte la Sankt Petersburg, atât din prezentările pe care le-am auzit, cât și din reacțiile la prezentarea avută, este faptul că prostologiile „moldoveniștilor” stataliști privitoare la „ocuparea română” a Basarabiei în 1918, este o retorică de consum intern și nu are de-a face cu „mâna Moscovei”. Pentru că problematica acestei perioade istorice este una demult clarificată în istoriografia rusă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
