Unui tânăr care stă în sala de lectură şi citeşte Procesul de Kafka i-am propus să ia şi cărţi din autori contemporani români din R. Moldova şi din România, şi nu a vrut. „Eu citesc numai autori străini, nu şi autohtoni”, mi-a replicat acesta. „Dacă e vorba de proză, eu citesc numai proză străină, în ceea ce priveşte poezia, însă, prefer poezia românească”, mi-a zis o adolescentă căreia i-am propus acelaşi lucru. Totuşi, nu m-am dat bătut şi le-am propus acele cărți şi altor cititori. Până la urmă, câţiva dintre ei au acceptat sugestiile mele. 

Marţi

Seară de seară, număr formularele şi de fiecare dată trag aceeaşi linie: avem cititori. Zi de zi, biblioteca noastră chifteşte de lume. În unele zile, numărul acestora depăşeşte chiar şi puterile noastre fizice de a-i servi cu cărţi. Nemaivorbind de numărul de vizite. Tradusă în date statistice, de foarte multe ori, această realitate încetează a mai fi spectaculoasă. De aia urăsc datele statistice, fiindcă realitatea e cu mult mai complexă, vorba lui Gheorghe Crăciun. Într-un raport statistic, un tânăr care-l citeşte pe Kafka în sala de lectură face parte din cei 300 de cititori care trec zilnic pe la bibliotecă. Pentru noi, însă, acest tânăr nu poate fi echivalat cu o cifră seacă. Până să-l găsească pe Kafka, a cerut Idiotul lui Dostoievski, şi nu-l aveam. Apoi a stat mult pe gânduri. A mers singur la rafturi şi a frunzărit nenumărate cărţi. Nu se decidea între o carte şi alta. În cele din urmă, a mers pe mâna lui Kafka şi câteva ore a citit-o în sala de lectură, cu căştile în urechi. Ei bine, cifrelor statistice le scapă această realitate, ele reţin numai faptul că face parte din cei 300 şi ceva de cititori care ne-au vizitat biblioteca. Iată de ce prefer cifrelor şterse cititorii reali, vii, pipăibili, vorba lui Arghezi, concreţi, cu celular şi e-mail, oameni care au dubii şi obsesii. Adevăraţii cititori nu sunt nişte roboţi. Un cititor adevărat poate să stea într-o bibliotecă şi câteva ore, dar chestia asta nu o poţi reda într-un raport statistic. Adevăraţii cititori sunt, deseori, capricioşi. Ei vor mereu altceva decât ceea ce le propui. Şi asta e foarte bine. Dar şi bibliotecarele sunt nişte fiinţe delicate. Nu întâmplător una dintre colegele mele vrea să scrie o carte la tema: de ce nu se mărită bibliotecarele? Chiar de ce, odată ce sunt nişte femei atât de frumoase?

Miercuri

Un domn ne-a făcut o donaţie. Foarte frumos până aici, dacă, alături de cărţi foarte valoroase, nu ne-ar fi adus şi foarte multe ciurucuri: cărţi foarte uzate sau depăşite de timp. Să răsfoim, de exemplu, un album despre Chişinău, din 1982, pe care ni l-a dăruit acest domn şi care conţine fotografii cu pionieri, cu comsomolişti, cu comunişti, cu veterani cu pieptul garnisit cu medalii, cu soldaţi sovietici eliberatori, întâmpinaţi de aşa-zişii basarabeni cu lozincile spasibo krasnoi armii za osvobojdenie Bessarabii. Din aceeaşi serie, ne-a mai adus şi o enciclopedie a Chişinăului, din 1984, în rusă, care vrea să demonstreze că oraşul nostru a cunoscut adevărata sa înflorire sub sovietici. Sau un album din 1984, Zdravstvui, Moldova, făcut din aceleaşi raţiuni. Şi apoi, foarte multe cărţi în chiriliţă. Dar şi un roman al lui Camil Petrescu – cel mai slab roman al scriitorului – Un om între oameni, în care acesta a făcut concesii foarte mari ideologiei comuniste. Şi aşa mai departe. De ce acest domn ne-a adus nişte cărţi moarte din start? Nu ştiu. Ce fel de act de caritate mai e și acesta când se aduc la bibliotecă cărţi peste care istoria a tras o dungă sau nişte cărţi aflate într-o stare avansată de uzură şi degradare? Cum să procedăm în acest caz? Să le luăm? Dar oare nu o să ne dea cititorii cu ele în cap?