Cei doi coreeni şi-au dorit să ajute R. Moldova cu ceea ce pot, din simplul raţionament că, susţin ei, ţara lor de baştină a devenit astăzi a 12-a putere economică în lume, fiind de asemenea ajutată de alţii. Sprijinul pe care ni-l oferă ei ţine de educaţia tinerilor – ambii sunt profesori la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.
– Dna Kim, cum aţi descoperit R. Moldova?
– A fost demult, la începutul anilor `90. Pe atunci tot ce se întâmpla în Europa de Est prezenta pentru noi un mare interes. Am venit mai întâi în România. Privisem un film despre copiii de aici, cu ce probleme grave se confruntau după revoluţia din 1992, când fusese dat jos Ceauşescu. Şi ne-am gândit că trebuie să-i ajutăm. Aici am învăţat limba română, împreună cu soţul meu şi tot aici am aflat despre R. Moldova. Ne-am stabilit apoi la Chişinău, unde am făcut Facultatea de Jurnalism şi Comunicare la Universitatea de Stat din Moldova şi masteratul în Știinţe ale comunicării la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. M-a atras faptul că istoria celor două ţări româneşti este la fel de dramatică, precum e cea a ţărilor coreene…
– Povestiţi-ne ceva despre ţara dumneavoastră…
– În urma războiului din anii 1950-1953, ţara noastră a fost divizată în Coreea de Sud şi Coreea de Nord. Prima s-a dezvoltat pe baze democratice, a doua a îmbrăţişat doctrina comunistă. Războiul a trecut prin inimile noastre – a despărţit familii, soţii rămânând într-o ţară şi soţiile în alta, a despărţit părinţi de copii şi fraţi de surori. Nici până astăzi nu avem dreptul să mergem la rudele noastre din Coreea de Nord, din cauza regimului de acolo, între noi e cortina de fier…
– Coreea de Sud este astăzi o mare putere economică în lume. Cum aţi reuşit să ajungeţi la acest nivel de dezvoltare?
– Nu a fost uşor. După războiul cu Coreea de Nord, ţara mea a fost complet distrusă, sărăcia şi foametea au ucis sute de mii de oameni. Am beneficiat de sprijinul Occidentului, dar am reuşit să punem în valoare şi întreg potenţialul nostru naţional. Sacrificii enorme au făcut mai ales mamele noastre, care şi-au trimis copiii la studii superioare în Occident, dându-le, uneori, ultima bucăţică de pâine pe care o aveau pe masă…
– Iar acei tineri s-au întors apoi acasă din Occident, deşi ştiau că se întorc într-o ţară săracă…
– S-au întors, pentru că statul coreean i-a aşteptat şi a avut mare grijă ca ei să-şi găsească locul în societate, să se afirme, să-şi pună în valoare cunoştinţele acumulate. Li se repartizau locuri de muncă, existau strategii bine chibzuite pentru încadrarea tinerilor în economie. Ţara a renăscut din ruine şi datorită preşedintelui nostru de atunci, dl Park Chung Hee. Anume el a înţeles şi a convins şi cetăţenii coreeni că vom supravieţui numai dacă vom investi în propria economie. Noi nu am deschis magazine de lux, ci am investit în tehnologii, care astăzi pot concura cu cele japoneze sau americane. Să nu uităm că Coreea de Sud este vecină cu o mare putere economică, Japonia. Dacă nu am fi dezvoltat economia, nu am fi ajuns niciodată competitivi cu ea. Firme ca „Sam Sung” sau „Hyundai” şi LG sunt astăzi o mândrie a coreenilor şi nu cedează cu nimic în faţa unor firme renumite din Japonia. Acum e timpul ca şi noi să ajutăm ţările care trec prin anumite greutăţi economice. Mai ales trebuie să îi ajutăm pe tineri. Guvernul Coreei oferă astăzi o mulţime de burse în acest sens.
– Cu ce vă ocupaţi la ULIM?
– Sunt directorul Departamentului de limbi asiatice şi profesoară de limba coreeană. Tot aici, predă limba coreeană şi soţul meu. Vă spuneam că statul nostru oferă burse studenţilor străini din ţările mai slab dezvoltate, inclusiv la masterat şi doctorat. Chiar recent, o studentă de la ULIM, care a terminat Dreptul, a obţinut o astfel de bursă pentru cinci ani, în care să-şi facă masteratul şi doctorantura. Încă patru studenţi au plecat pentru un an, iar doi pentru patru luni de studii în Coreea de Sud, într-un program de schimb studenţesc. ULIM colaborează cu mai multe universităţi din Coreea de Sud, cum ar fi Universitatea Sung Kyul, Universitatea Gim Cheon şi Universitatea Han Yang etc.
– Cât de curioşi sunt tinerii din Moldova să înveţe o limbă asiatică?
– Anul acesta numai la limba coreeană s-au înscris 21 de tineri pentru specialitatea limba B anul I şi alţi 70 de studenţi învaţă această limbă individual. Există o curiozitate aparte pentru limbile asiatice, deoarece trăim în condiţiile globalizării – azi suntem aici, dar mâine nu se ştie. În secolul XIX era la modă franceza, secolul XX a fost al limbii engleze, dar în secolul XXI cele mai solicitate sunt limbile coreeană, chineză şi japoneză…
– Cu ce diferenţe de ordin cultural v-aţi confruntat în R. Moldova?
– În primii ani, eram puţin şocată, pentru că venisem dintr-o ţară cu o democraţie puternică, iar aici abia se desfiinţase URSS. Moldovenii sunt un popor harnic, dar din cauza sistemului politic ţara se afla într-o delăsare totală. Cineva mi-a spus, pe atunci, dna Kim, omul are zece degete, dacă unul din ele nu lucrează, rămân celelalte nouă să ducă lucrul la capăt. Deci, chiar dacă eu nu muncesc, ţara se mişcă înainte pentru că muncesc alţii. M-a surprins această filozofie, deoarece în Coreea cea mai importantă calitate a omului este responsabilitatea. Ceea ce fac eu mă reprezintă, este faţa mea, deci nu pot face nimic de mântuială…
– Ce nu-i ajunge Moldovei ca să devină o ţară cum e Coreea de Sud?
– Conducătorii tării ar trebui să se gândească mai mult la popor, iar cetăţenii să-şi iubească mai mult ţara. Şi încă ceva: e nevoie de mai multă demnitate. M-a şocat când am văzut că, dacă se adună zece oameni şi unul începe să vorbească ruseşte, toţi ceilalţi vorbesc în limba rusă. Când merg la piaţă, eu vorbesc în limba româna, iar oamenii se miră: cunoaşteţi limba română? Ia mai vorbiţi, mai vorbiţi! Şi pe urmă comentează: ruşii trăiesc de decenii aici, dar nu vor să ne cunoască limba!
– Dumneavoastră v-a fost greu să învăţaţi româna?
– Eu nu mi-am pus problema dacă e o limbă grea sau uşoară. Când am învăţat româna, m-am gândit că limba este expresia vie a culturii unui popor şi trebuie s-o cunosc şi s-o respect.
– Cunoaşteţi şi limba rusă?
– O, net, ia ne znaiu po-russki! Foarte puţin. Cunosc engleza, câte un pic de japoneză şi chineză. Japoneza, de exemplu, are aceeaşi origine cu limba coreeană şi e uşor s-o înveţi. Dar cel mai bine mă descurc în română şi coreeană.
– Există vreo diferenţă între femeile din Coreea de Sud şi cele din R. Moldova?
– La noi, în Coreea, familia este o mare autoritate. Nicio căsătorie nu se face fără acordul părinţilor, orice problemă se discută şi se rezolvă la masa familiei. De aceea apar adesea divergenţe între noră şi soacră. De obicei, soacrele sunt foarte autoritare, se amestecă în viaţa tinerilor, îşi impun punctul de vedere… În R. Moldova nu există o astfel de dependenţă a familiilor tinere de generaţia mai în vârstă.
– Dar cum vi se par moldovencele?
– Vai, bietele moldovence! Prea multe sarcini au pe capul lor. Muncesc şi acasă, şi la câmp, şi la serviciu, iar vara pregătesc pentru iarnă tot felul de murături, compoturi din fructe, dulceaţă, conservă legume… În Coreea femeile nu au astfel de griji.
– Ce ne puteţi spune despre soţul dumneavoastră?
– Ne-am întâlnit în Coreea, pe când eram studenţi, ambii am învăţat la Politehnică, eu la printer design, el la inginerie. Mie îmi plăcea foarte mult tenisul şi lui la fel, aşa că pe câmpul de tenis am făcut cunoştinţă. Tot ce pot spune despre el e că e foarte cuminte şi are inima mai mare decât a mea, e mult mai răbdător decât mine şi mă iubeşte. Sunt fericită alături de el.
– Se zice că la japonezi, când apare un conflict între soţi, femeia trebuie să ia o carte între dinţi… La coreeni ce tradiţii există?
– La noi există un proverb: după căsătorie, timp de trei ani soţii trebuie să fie orbi, alţi trei ani să fie surzi, iar încă trei ani să fie muţi… Trecând aceşti nouă ani, ei vor învăţa să fie răbdători unul cu altul şi să adune mai multă înţelepciune.
– Faceţi şi în Moldova mâncare coreeană? E o bucătărie mai deosebită decât cea românească…
– La noi la bază este orezul. Fiert numai în apă, avem vase speciale în care îl preparăm. La garnitură adăugăm ceva din carne, peşte. Mâncarea noastră e puţin cam picantă. Speranţa de viaţă a coreenilor este de 100 de ani. Şi un om de 60 de ani nu-şi arată deloc vârsta.
– Poate şi munţii ajută la longevitate…
– Da, 70 procente din teritoriu îl ocupă munţii. Dar şi apa e mai curată, iar mâncărurile sunt din peşte. Când am venit prima dată în Moldova, mi se făcuse un dor nebun de peşte şi m-am dus la piaţă. M-a şocat ceea ce am găsit acolo – peşte sărat, afumat… La noi se mănâncă doar peşte proaspăt…
– Cum vă simţiţi la Stăuceni, în ce relaţie sunteţi cu oamenii de aici?
– Suntem singura familie de coreeni în acest sat. Am deschis aici o şcoală de meserii, înregistrată la Ministerul Învăţământului, unde doritorii pot studia limba engleză, informatica, croitoria, contabilitatea. Avem grijă şi de copiii ai căror părinţi muncesc peste hotare. Ei le trimit bani din străinătate, dar nu ştiu ce fac cu ei copiii lor acasă – merg la şcoală sau stau toată noaptea la Internet. Noi le ajutăm să se pregătească de lecţii, să nu sufere din cauza lipsei părinţilor. Copiii sunt sămânţa neamului şi trebuie să crească într-un sol fertil. Ne împăcăm bine cu
oamenii şi avem o mulţime de prieteni printre ei…
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
