– Larisa, aţi încercat să mă convingeţi că nu sunteţi persoana indicată pentru acest interviu, pe motiv că aţi fi… un profesor simplu. Cine este şi cum trăieşte „profesorul simplu” din şcoala foarte nesimplă de azi?
– Este omul care, ca şi acum decenii sau secole, îşi face conştiincios meseria şi nu aşteaptă lauri. Îmi amintesc cum, încă pe când eram eu elevă, profesorii noştri ne spuneau că în meseria aceasta nu există zi sau noapte, sau ore fixe de lucru, chiar dacă formal activitatea ni se evaluează în ore. Astăzi constat că, în pofida progresului tehnologic, ziua unui profesor tot la şcoală începe şi se termină. Eu mă gândesc în permanenţă la munca mea. Dacă mă pregătesc de lecţie, mai întâi analizez lecţia precedentă. Nu poţi veni oricum la ore.
– Vi se întâmplă să constataţi că vă depăşesc copiii?
– Sigur că da. Bineînţeles, elevul nu poate să ne înlocuiască la catedră. Dar tehnologiile informaţionale progresează cu o asemenea viteză, încât deseori profesorul rămâne în urmă. Mai cu seamă acest lucru e resimţit de profesorii de la ţară. Noi, cei de la oraş, avem mai multe posibilităţi să accedem la informaţii ori să participăm la nişte stagii. Cei de la sate însă au şi grija şcolii, şi cea a pământului, şi nu din vina lor se zbat între aceste extreme…
– Prin ce minune aţi rămas în şcoală, atunci când mai toţi absolvenţii de limbi străine s-au risipit prin afaceri sau proiecte internaţionale?
– Pentru mine şcoala nu a fost o întâmplare. În viaţă trebuie să faci ceea ce-ţi place, iar mie îmi place să-i învăţ pe copii să descopere frumuseţea limbii franceze. Lucrul e greu, dar interesant, „produsul final” căpătând contur abia peste câţiva ani, când ei încep să vorbească franceza. O limbă străină poate fi învăţată chiar şi în cadrul celor câteva ore pe săptămână – contează ca şi profesorul, şi elevul să fie serioşi şi motivaţi. Apropo, observ că elevii care vin la Alianţa Franceză (eu predau şi acolo, în paralel) – deoarece părinţii plătesc pentru studii, probabil – sunt mai responsabili. La şcoală elevul e supraîncărcat şi atunci el caută priorităţile. Mă bucur, totuşi, că foarte mulţi dintre elevii mei au fost admişi la cele mai bune universităţi din Franţa.
– În fiecare şcoală există profesori iubiţi şi… mai puţin iubiţi…
– Oricât de mult te-ai strădui, nu poţi să fii iubită de toţi copiii. Mai ales, dacă eşti o profesoară exigentă, aşa cum este cazul meu. Deşi, pentru mine exigenţa nu înseamnă decât să-şi facă temele şi să nu trişeze la lecţii. Toată lumea ştie că la mine nu se poate trişa, respectiv, copiii nu vin „înarmaţi”.
– Dar care sunt invenţiile zilei de astăzi? Se mai vine cu fiţuici?
– Fiţuici clasice nu prea, dar invenţiile sunt diverse, în pas cu tehnologiile. Printre ultimele „deconspirate” se numără un pix cu corpul incolor, în care un elev a pus foiţa cu poezia pe care le-o dădusem să o reproducă în scris din memorie. Oricum, eu încerc să-mi învăţ elevii să nu trişeze. A trişa înseamnă a minţi, iar a minţi în faza asta înseamnă a te minţi pe tine şi viitorul tău.
– Aţi putea face un portret al „elevului timpurilor noastre”?
– Elevii de azi sunt mai emancipaţi, mai ataşaţi de tehnologii, ceea ce îi face, poate, mai moderni, dar nu-i împiedică să studieze, să fie deschişi, să aibă pasiuni. În clasa mea, bunăoară, unii copii se văd viitori jurnalişti, alţii – artişti. Pentru ca să-şi dea frâu liber imaginaţiei am elaborat, împreună cu ei, două reviste, în care „ziariştii” i-au intervievat pe „artişti”… Mă străduiesc să avem o relaţie de prietenie, dar, chiar dacă bem ceai împreună – arătându-le astfel că, în pauză, profesorul poate fi prietenul elevului, nu jandarmul în faţa căruia trebuie să stea în poziţie de drepţi -, nu ne batem reciproc pe umăr. Menţinem acel perete invizibil necesar între profesor şi elev.
– Cât de des părinţii vă reproşează că şcoala nu-şi face misiunea?
– De obicei, o fac atunci când descoperă că odraslele lor au note rele sau prea multe absenţe. Sunt şi părinţi care nu-şi văd deloc vina în astfel de situaţii, deşi baza copilului este pusă în acei celebri „şapte ani de acasă” – la şcoală el vine doar ca să obţină nişte cunoştinţe. De multe ori părinţii se gândesc că e suficient să-i asigure copilului necesităţile materiale şi o şcoală bună. Dar nu este aşa. Copiii au nevoie şi de supraveghere, şi mai ales de comunicare. Iar părinţii trebuie să conlucreze cu profesorii, doar atunci va exista un rezultat.
– E adevărat că, dacă elevul nu merge la ore suplimentare la profesorul la care învaţă şi în clasă, n-are şanse la performanţe şi nici la note bune?
– Există un asemenea punct de vedere, deşi eu nu-l împărtăşesc. Totuşi, ca să evit speculaţiile, eu nu fac meditaţii cu elevi din clasele în care predau. Este un principiu bun, care îmi lasă conştiinţa curată. La fel ca şi principiul de a nu accepta cadouri. Excepţie sunt florile şi unele lucruri meşterite manual.
– Cum arată timpul dvs. liber?
– Acesta se întâmplă foarte rar şi, de regulă, tot francezei şi studiilor îl dedic. Atunci când vreau să fac o pauză adevărată, însă, plec la ţară, la Ordăşei, Teleneşti, acolo unde părinţii mă alintă şi mă lasă să dorm ca în copilărie… Sau evadez în creaţie. Bijuteria pe care o port acum, de exemplu, din perle şi aţă de mătase, am confecţionat-o chiar eu. E lucru manual de origine franceză – numit „frivolité” nu pentru că ar semnifica frivolitatea ca fenomen, ci uşurinţa cu care se meşterea – şi în trecut era purtat doar la curtea regală. Acest lucru manual l-am învăţat de la sora mea, creatoare de modele în acest domeniu. Colaborez cu creatoarea Lorina Bălteanu şi, cu ajutorul ei, bijuteriile mele au ajuns să fie expuse şi în saloanele de la Paris.
– Este capitala francofoniei o Mecca pentru o împătimită de franceză?
– Parisul a fost un vis şi am avut norocul să-l vizitez de mai multe ori. I-am cutreierat fiecare străduţă încă de pe băncile şcolii şi, atunci când am ajuns prima dată acolo, am avut impresia că mă aştepta demult. Ştiam totul despre el, doar că de această dată ne vedeam pe viu, nu prin pagini de carte…
– Să înţelegem că după Paris nu mai există alte vise?
– Dimpotrivă! În copilărie, m-am îndrăgostit de pian, dar abia la universitate m-am apropiat de clape, graţie unei colege care făcuse şcoala de muzică, iar mai târziu – graţie profesoarei de muzică din liceul unde lucrez acum. Ştiu că poate părea ciudat să te apuci de pian la 30 de ani, dar eu cred că niciodată nu e târziu să-ţi urmezi un vis. Drept exemplu viu mi-a servit şi un elev de peste 60 de ani, pe care l-am avut la Alianţa Franceză. A decis să înveţe franceza pentru că avea copiii stabiliţi peste hotare, dar şi pentru că, mi-a spus, a fost un vis mai vechi pentru care, iată, găsise şi o motivaţie practică.
– Ce vă doriţi pentru primăvara care începe mâine?
– Vreau ca toată lumea să fie fericită. Pentru fiecare în parte fericirea are propria formulă şi nu-mi rămâne decât să le doresc tuturor să o descopere!
Timpul. Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
