Lecții de istorie pentru Dodon și Narîșkin

Zilele acestea am văzut din întâmplare o postare lăudăroasă a lui Dodon, în care arată cum el și deputata Irina Vlah s-au întâlnit la Moscova cu Narîșkin. Mare ipocrizie și clounadă. Ambii s-au dus să închine R. Moldova la Kremlin, așa cum pe timpuri au făcut-o și alții, Dodon promițând viitor euroasiatic pentru moldoveni, iar Vlah același lucru pentru găgăuzi. La început, politicianul rus cam nu știa ce are de zis, s-a bâlbâit, da pe urmă a mai prins la coerență, trezindu-se ca boxerii din pumni, când realizează că totuși trebuie ceva de făcut. Dodon avea mai multă încredere, de parcă vorbea în parlamentul nostru sau în fața alegătorilor de la Sadova. Mă gândeam că dacă era prin 1940 sau 1944 era cu siguranță un slujitor fidel al regimului sovietic, așa cum mii de moldoveni s-au culcat sub circumstanțele timpului, denunțând vecini, prieteni și colegi care au fost duși cu hurta prin Siberii, omorâți și înfometați. Dar cei de atunci măcar aveau o scuză, că un regim ca cel sovietic nu le lăsa altă opțiune decât a lupta și a muri sau a te conforma. Dodonii de azi însă, în condițiile unei libertăți totale de opțiune, merg și se milogesc la Moscova sau mai visează la integrări euroasiatice. Multe și ciudate s-au mai spus acolo, unele comice, altele tragice, altele fără sens. Ne-a zis cinovnicul că se bucură de votul moldovenilor pentru Dodon și speră într-un viitor comun, așa cum a fost de secole. Ne-a mai zis că „poporul găgăuz” s-a pronunțat asupra alipirii la Rusia, iar alegerea lui Vlah speră să dea continuitate acestui deziderat. Apoi, fără să-l întrebe cineva, a început a turna gogoașe despre faptul că cineva ar încerca să conteste la Chișinău existența „poporului moldovenesc”, că încearcă să insinueze că moldovenii și românii sunt același popor și că aceștia încearcă să bage moldovenii în România. După viteza cu care dădea din cap era clar că nici el nu crede în ce spune, iar la urmă, pentru a fi convingător a zis în stil putinist – „eu vă zic că poporul moldovenesc există”.

Narîșkin mai bine s-ar gândi la tătarii, udmurții, mordvinii, ciuvașii sau cecenii lui, care poate tot s-au săturat de regimul puturos al lui Putin și ar dori să se orienteze spre alte spații de securitate și bunăstare. De parcă „poporul găgăuz” n-ar fi partea statului R. Moldova, de parcă n-ar exista constituție care să stabilească ce poate și ce nu poate acest popor găgăuz. Sintagma „popor găgăuz”, la fel cum pe timpuri cea de „popor moldovenesc”, iar mai recent „poporul transnistrean”, a întrat serios în retorica politică rusă după 1991. La fel ca și „poporul crimeean” sau „poporul donbasian”. Mă gândesc că dacă Putin ar fi lăsat prin Europa ar inventa și alte popoare. De exemplu „poporul bavarez” sau „poporul napolitan”. Sau poate „poporul valon” și „flamand”. Și de ce nu vreo unul „gascon” sau „normand”. Ar face republici pentru ele, le-ar inventa limbi și istorii bizare. Că bavarezii sunt diferiți de nemți sau napolitanii nu-s italieni, iar gasconii n-au fost niciodată francezi. Le-ar spune că i-au eliberat de „jugul german, italian sau francez”, sub care aceștia au zăcut timp de secole și că acum au un viitor luminos într-un regim putinist.

Am mai spus şi în alte părţi că a critica Rusia sau politica ei nu înseamnă să fii rusofob. Din contra, admir milioanele de ruşi care au curajul să lupte împotriva unui regim autoritar, oligarhic şi mafiot, condus de Putin. Dar mi se pare logic să critici Rusia atunci când atentează la integritatea ta naţională şi statală. Mai ales atunci când o fac oameni care n-au învăţat istoria la şcoală. Prin urmare, ca un profesor ce tratează cu răbdare încăpățânarea elevului sau a studentului de a nu-și face lecțiile, revin cu anumite precizări pentru ce a spus Narîșkin, dând din cap ca un papagal. Și o fac nu cu argumentele mele de istoric de profesie, pe care alde Dodon sau Narîșkin le consideră „românești și unioniste”, ci chiar cu spusele unor ruși din secolul XIX, care cu siguranță erau mai puțin mincinoși și deloc afectați de cretinismul ideologiei sovietice, cum sunt cei care stau acum la Moscova.

Astfel, în ordine cronologică: enumerând în descrierea statistico-militară, elaborată în 1827, toate naţionalităţile din Basarabia, ofiţerul rus R. Soşalski scrie că moldovenii „…sunt locuitori autohtoni ai regiunii Basarabia…vorbesc o limbă proprie, cunoscută sub numele de română şi care este întrebuinţată în toată Moldova, Valahia, în regiunile turceşti de peste Dunăre şi o parte din Transilvania”; Într-o altă lucrare, Rumynskie gosudarstva Valahia i Moldavia v istoriko-politiceskom otnoshenii, publicată la S-Petersburg în 1859, istoricul rus S. Palauzov menţionează că „Pe spaţiul dintre râurile Tisa şi Nistru, care la nord are munţii Carpaţi, iar la sud se sprijină în şesul Dunării şi ţărmul nord-vestic al Mării Negre, locuieşte compact un popor, al cărui nume originar, fărâmiţat de etnografii moderni în câteva denumiri locale, nu este prezent nici pe o hartă geografică cunoscută a spaţiului conturat mai sus. Poporul acesta îşi numeşte pământul locuit de el Ţara Românească” (Pământul românilor), iar sie îşi zic români”; în Bessarabskaya oblasti. Spisok naselennyh mest po svedeniam 1859 goda, Comitetul Central de Statistică a MAI al Imperiului Rus constata în legătură cu indicii demografici ai provinciei „…este limpede că judeţele de mijloc servesc drept loc principal de trai al neamului românesc”; în Pamiatnaya knizhka Bessarabskoi oblasti na 1862 se menţiona că în anul 1812 „…populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari…iar în oraşe, pe lângă români, mai locuiau greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi”; etnograful rus A. Zaşciuk în Etnografia Bessarabskoi oblasti, publicată în volumul 5 al Zapiski Odesskogo Obshestva Istorii i Drevnostei, Odesa, 1863, menţiona că „…cel mai mare număr al locuitorilor din regiunea Basarabia îl alcătuiesc moldovenii sau românii”, iar într-un alt pasaj remarca că moldovenii din Basarabia „…îşi zic români”. În Materialy dlea voennoi gheografii i voennoi statistiki Rossii, acelaşi Zaşciuk scria că „..moldovenii predomină numeric în Basarabia şi vorbesc limba română”. În anul 1884, un alt istoric rus, R. Orbinski, nota că atunci când cobori de la nordul Basarabiei spre sud se „evidenţiază elementul românesc al populaţiei şi …se manifestă forţa lui de românizare”, iar „…vitalitatea elementului românesc se exteriorizează prin diferite moduri, bunăoară prin căsătorii mixte” prin care elementul alogen era românizat, indiferent dacă femeia „…era rusnacă sau moldoveancă”. Comentând datele recensământului imperial din 1897, un alt istoric rus D. Anucin, consemna că „Grupa romanică este reprezentată de români – 900 mii (asta deşi în recensământ erau numiţi moldoveni), care locuiesc în gubernia Basarabia şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson. Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală”. În lucrarea fundamentală privind geografia Imperiului Rus (1910), V. Semionov-Tian-Şanskii spune clar că „…populaţia Basarabiei actuale este constituită cu preponderenţă din moldo-vlahi sau români…moldovenii provin de la daci sau geţi, care s-au amestecat cu romanii, de unde li se trage numele de român”. În cartea sa publicată cu ocazia centenarului anexării Basarabiei în 1912, N. Laşkov menţiona că „Naţionalitatea principală şi cea mai veche din Basarabia o reprezintă moldovenii”, precizând că „…românii din Moldova îşi zic moldoveni”.

Curios lucru, problema identitară a moldovenilor apare de fiecare dată la pachet cu cea care ține de orientare geopolitică a R. Moldova. Și acesta este un caz similar cu situația ucrainenilor, a căror limbă și identitate este contestată de ruși. La fel cum este contestată identitatea kazahă sau cea belorusă, pentru a le arăta tuturor unde le este locul. Dar dincolo de aceste baliverne legate de problemele identitare și lingvistice, Moscova are la cherem o suită de multe alte instrumente pentru a-și menține și proiecta influență prin fostul ei spațiu imperial: intervenții militare directe sau indirecte, cum s-a întâmplat în perioada postsovietică prin R. Moldova, Georgia, Tadjikistan sau mai recent în Ucraina; sancțiuni economice („războiul gazelor și vinului” cu Ucraina, R. Moldova sau Georgia). Activitățile diplomatice, de genul diplomației multilaterale în organizațiile internaționale și regionale; schimbarea contextului politic în fostele republici sovietice, fie prin susținerea partidelor politice proruse, fie prin încurajarea unor tendințe separatiste în interior; folosirea prezenței militare în diferite regiuni și diferitele „misiuni de pacificare” în zona conflictelor înghețate (Moldova, Georgia, Tadjikistan); menținerea unei „dimensiuni umanitare” în politica externă, care conține elemente tradiționale ale acțiunii ruse în „vecinătatea apropiată” (drepturile omului, tema compatrioților, companiile de aspersiune și propagandă, consolidarea politică a minorității ruse etc.), mijloace tehnice și practice întărire a acestor acțiuni (instrumentele consulare și superioritatea informațională) și noi abordări ale puterii „soft” (cultura, educația, știința, diplomația publică).

Rusia mai are două instrumente importante, de multe ori neglijate, prin care exercită influență și presiune asupra statelor din vecinătate, în special în partea europeană. Primul este biserica, docilă și obedientă de secole Patriarhiei de la Moscova, care are o priză colosală în modelarea preferințelor proruse. Cel de-al doilea este instituția fricii, unul din instinctele supreme de supraviețuire a omului, care îl împinge la multe acțiuni și atitudini iraționale. De-a lungul istoriei, rușii au demonstrat violență și barbarie în cucerirea și posesia acestor popoare, lucru care este menținut în continuare în politicile ruse. Pentru că dacă proiectul european este unul al convingerii, care va avea loc și pentru Dodon și pentru Bidon, indiferent pe ce parte a baricadei s-ar afla acesta, atunci cel rus este unul al constrângerii, iar venirea Rusiei va determina o mulțime de-a oameni să ia pribegia, să părăsească casele, pentru că dacă vor rămâne vor avea de suportat represiuni dure, mai ales cei care s-au erijat pe panta antirusă și proeuropeană. Chiar dacă nu generează simpatie, instinctul de supraviețuire, oportunismul și trecutul istoric determină multă lume de la noi să plece capul în fața dodonilor și a acoliților săi. Dar acest model de civilizație nu este unul de emulație, pentru că ceea ce i-a spus Taleyrand lui Napoleon, atunci când acesta spunea că va lua Europa în baionete, are mai mult adevăr ca niciodată în cazul Rusiei. Cu baionete, tancuri și rachete poți distruge totul, dar nu poți construi nimic. De acea acest model n-are niciun viitor, iar noi deja ne-am convins odată despre acest lucru. Însă cu performanțe istorice și sportive la călcat pe greblă și la dat cu capul în bară cred că vrem să mai încercăm o dată.